Elveția. Urme

Au trecut aproape 14 ani de cînd m-am întors definitiv în România, după un deceniu de peregrinări în Elveția, Canada, Franța. Nu mă voi lansa în interogații alambicate despre memorie, nostalgie, melancolie; pur și simplu am ales să fac pentru acest număr tematic al revistei Dilema veche un inventar foarte liber, spontan, al „urmelor” lăsate de Elveția în memoria mea afectivă. Așadar...

● Mi-e dor de călătoriile cu autobuzul, pe ruta București-Geneva (34-36 de ore), firma DoubleT, cu plecare din Calea Victoriei nr. 120, pe cheiul Dîmboviței, la ora 5 dimineața. Pentru că atunci transportul aerian încă nu se democratizase, nu apăruseră low-cost-urile. Nu credeam să ajung să scriu vreodată despre asta, să-mi fie dor de „chinul”, dar și de plăcerea acelei călătorii, un „pelerinaj” prin Europa, în timpul în care condiția noastră de „estici” ieșea la iveală ca uleiul deasupra apei.

● Îmi lipsesc diverse gusturi și experiențe gastronomice helvete (excelentele lor brînzeturi, cîrnații,  anumite specialități cu notă germanică – la choucroute – varza murată în vin alb)

● Punctualitatea elvețiană. Totul mergea „ceas” în țara ceasului cu cuc (sau fără). Autobuzul era în stație la 10,22 (cum scria pe orarul afișat pe stîlp), la 10,35 era la gară, iar la 11,13 pleca trenul către Zürich.

● Stabilitatea, predictibilitatea, siguranța existenței cotidiene.

● Resimt acut nevoia de încredere în oameni. De cînd am părăsit Elveția și, în general, Occidentul. În Elveția, oamenii au încredere unii în alții, în instituții, în moneda națională, în calitatea aerului pe care îl respiră.

● Îmi lipsesc bibliotecile orășenești și universitare ale orașului Geneva, respectul arătat cărții, pur și simplu. Calvin = Geneva, Calvin = cultul Cărții (Biblia), deci Geneva = carte. O algebră a cunoașterii, pe undeva.

● Regret lipsa birocrației. Personal administrativ competent, politicos, perspicace în a ghici nevoile solicitanților. Verbul „servir”, pe care noi nu l-am avut și nu l-am înțeles niciodată în România.

● Tîrgurile de vechituri („marchés aux puces”). Uriașe bazaruri în aer liber, unde puteai găsi totul și nimic. De acolo îmi puteam cumpăra clasici la 1 CHF bucata, în general clasici ai literaturii pe care nu-i mai dorea nimeni. Sau aparate de radio mici, compacte. Oare de unde vine această pasiune a românilor exilați pentru aparatele de radio?

● Mi-e dor de bucuria pe care o resimțeam atunci cînd primeam reviste sau cărți prin poștă din România, de acel adevărat cordon ombilical al tiparului care mă ținea legat de țară.

● Mediul foarte multicultural, internațional, în care trăiam, învățam, iubeam. Într-o singură zi, una singură, puteam schimba impresii sau rețete de bucătărie, după caz, cu prieteni peruani, portughezi sau maghiari. Rețete de bucătărie, repet, pentru că aveam o mare curiozitate a gustului, o sete de a cunoaște gastronomic lumi diferite de a mea.

● Poate că mi-e dor, de fapt, de tinerețe. Dar asta e cu totul altceva. Nostalgia supremă. Sau nu.   

Mirel Bănică este cercetător științific la Academia Română, București. Cea mai recentă carte publicată: Prin România. Carnete de drum, Editura Polirom, 2020.

Foto: Zürich (wikimedia commons)