Elogiul mediocrităţii

Mediocritatea a ajuns un cuvînt de ocară. Dar nu acestei „mediocrități“ îi adresez „elogiul“ meu, ci acelei căi de mijloc și juste măsuri la care se referea, în vechime, mediocritas, și în mod special acelei aurea mediocritas despre care vorbea Horațiu. Și iată de ce:

Se vorbește de mult despre cele „două Românii“, cel mai adesea cu năduf, opunînd unei Românii harnice, progresiste și avansate o altă Românie, leneșă, înapoiată, retrogradă. Nu cred deloc că lucrurile stau așa. Dar este cert că devenim tot mai mult o țară a extremelor, ceea ce se cheamă U shape society. Adică ne dezvoltăm pe extreme: oameni foarte săraci și oameni foarte bogați, zone prospere și zone uitate de Dumnezeu, profesioniști de excepție și oportuniști de profesie,  corupți pînă în măduva oaselor și idealiști incurabili etc. În medie, am putea spune, nu stăm nici așa, nici altminteri. Doar că ceea ce lipsește este exact această medie. Or, o societate funcționează după cum îi este, în realitate și nu statistic, această „medie“. Iată, mai concret, la ce mă refer.

Măsura unei societăți dezvoltate este dată de clasa ei de mijloc. Măsura unei societăți profund rurale și agrare, precum România, este dată, la rîndul ei, de o clasă de „mijlocași“, de agricultori mici și mijlocii. Comunismul le-a distrus pe ambele (atît cît reușiseră să se înfiripe), dar nici postcomunismul nu a reușit să încurajeze refacerea lor. Mai mult, România a cunoscut două tranziții, una urbană, spre capitalism (centrată însă obsesiv pe „atragerea de capital străin“), și alta, rurală, spre „feudalism“ (generînd un soi de neoiobăgie, în care 0,6% din proprietari dețin 52% din terenurile agricole ale țării, în timp ce 82% au terenuri de sub 5 hectare, 2,6 milioane de gospodării deţinînd sub 1 hectar de pămînt). Iar inegalitățile continuă să se accentueze și să se generalizeze la toate nivelurile: țara are regiuni dezvoltate și regiuni defavorizate; regiunile defavorizate au zone prospere și zone sărace; zonele sărace au orașe mai răsărite și shrinking cities, orașe în destrămare; iar acestea au cartiere mizere și o centură rezidențială de vile de lux. România toată este un soi de păpușă rusească a inegalităților. Cu toate acestea, peste două treimi dintre români se consideră „clasă de mijloc“, chiar dacă în jur de 45% declară că au venituri doar pentru strictul necesar; este deci mai mult o imagine de status, o visare, o dorință. Clasa noastră de mijloc este firavă și strînsă cu ușa din ambele părți, atît de cei prea bogați ca să accepte concurența, cît și de cei prea săraci pentru a admite diferența.

Măsura unei societăți avansate o dă nivelul de educație al acesteia. Dar atenție, nu vîrfurile, nu excepțiile, ci acea aurea mediocritas care înseamnă că toată populația este educată corespunzător! Sistemul nostru de învățămînt produce procente tot mai mari de abandon școlar și cohorte de elevi care nu pot trece bacalaureatul, dar este pepiniera unor olimpici excepționali (de fapt, aceștia nu sînt rezultatul „sistemului“, ci al unui grup de descăli de excepție). O țară este însă prosperă prin masele sale de oameni educați, prin meseriașii și profesioniștii săi buni, din care apoi se pot selecta cei foarte buni; noi ne amăgim în continuare că ne salvăm prin cîte un geniu la suta de mii de semidocți și analfabeți, care reface „imaginea“ noastră în lume.

Măsura unei societăți prospere este dată de starea de sănătate și de longevitatea ei. Pentru aceasta, este nevoie ca toate cadrele medicale să fie competente, astfel încît orice individ, fie el din București sau din ultimul sat, să poată fi tratat corespunzător în caz de nevoie. Adică tratat corect, bine, nu „excepțional“; de medici excepționali este nevoie doar pentru cazuri excepționale. Și în acest domeniu avem „olimpici“, dar, „în medie“, România are cea mai scăzută speranță de viață la naștere din UE.

Măsura unei societăți civilizate este dată de gradul ei de cultură. De cultură împărtășită de cît mai mulți dintre membrii acesteia. Noi avem o „elită culturală“ care s-a rupt de „mase“ și mase de hateri care detestă aceste elite. Cu toții ne întrebăm unde ne sînt valorile și modelele, dar fiecare se consideră un model și ține morțiș la propriile sale valori. „Calea de mijloc“ a comunicării, a dialogului pare să fi dispărut din spațiul nostru public.

O societate, în general, depinde de demografia sa. Între 1990 și 2012, noi am pierdut 3,9 milioane de locuitori, în 2030 România urmînd să aibă aproximativ 17,6 milioane. Migrația, firească în condițiile globalizării, a devenit la noi un exod. Pe acești migranți îi tratăm fie drept „căpșunari“, fie drept pepinieră de viitori „antreprenori“ pe care îi așteptăm să se întoarcă acasă. Nu sînt nici una, nici alta. Nu sînt „sărăntocii“ (cei mai săraci nu migrează niciodată, nicăieri!), dar nici doar „vîrfurile“ (deși există și un evident brain ­drain). Ei sînt mai degrabă o clasă de mijloc potențială, dar lipsită de oportunități de realizare, care pleacă în căutarea acestor oportunități și care, cînd și dacă se întorc, au parte doar de opreliști.

În sfîrșit, măsura fericirii (chiar dacă aceasta nu poate fi măsurată) este tocmai o astfel de justă măsură în toate, de aurea mediocritas. Și poate că aici se adună cel mai vizibil efectele lipsei noastre de măsură: sîntem, de ani buni, țara cu cel mai scăzut nivel de satisfacție de viață din UE. Nu cred că e întîmplător…

Pot reveni acum, pe alte căi, la o relativ recentă obsesie: excepționalismul ro­mâ­nesc. În dubla sa alcătuire, de ex­cep­ționalism al decăderii și ex­cep­țio­na­lism al elecției, acesta nu face decît să a­crediteze, alternativ, dar la fel de megaloman, fie o extremă a celor „două Românii“, fie cealaltă, ca și cum țara noastră ar fi, constitutiv și iremediabil, dr. Jekyll și Mr. Hyde. Ceea ce nu este decît o păguboasă (re)construcție socială devine astfel destin istoric implacabil, în fața căruia nu poți decît să te înclini: les jeux sont faits, rien va plus… Este o tristă nemăsură în toate acestea!

Închei cu o mărturisire onestă, chiar dacă știu că va fi răstălmăcită: am fost, sînt și mă voi strădui pînă la final să fiu un intelectual mediocru: adică un profesionist bun și nimic mai mult. Cred în aurea acestei mediocritas și în utilitatea ei socială! Așezat în fericirea moderată a acestei stări, pot să mă bucur însă de excepționalitatea altora. Dar și să rămîn prudent cu pretențiile de excepționalism ale multora…

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, Bu­cu­rești, 2015.