Eleganţa & fetele de la Elegance

Trebuie să vă previn că Eleganţa este o temă "de dreapta"! Aşa mi-a zis redactorul-şef al revistei, aşa vă spun şi eu, dintru început, ca să n-avem probleme pe urmă, prin pagina 2. În al doilea rînd, Eleganţa este una dintre cele mai inactuale teme ale Dilemei (vechi). Şi cum ar putea fi altfel? E suficient să privim în jur - Eleganţa nu prea se mai vede pe nicăieri... Ea nu este doar stingheră, străină de spiritul acestui "dürftiger Zeit"; este, pur şi simplu, discretă pînă în punctul dispariţiei din orizontul de aşteptare. Şi chiar dacă mai există, ici şi colo, (tot mai puţini) oameni eleganţi - dintre aceia pentru care exteriorul nu e decît o extensie & o expresie a interiorului -, este absolut evident că aceştia nu sînt percepuţi decît ca o excepţie de la regula care spune că "nu mai există Eleganţă". Căci această Eleganţă - naturală, fundamentală, deloc fandosită - n-are nici o legătură cu Casele de Modă. Pe undeva, este o trădare a spiritului acestei Eleganţe să se vorbească despre ea: caracterizată de lipsa oricărei ostentaţii - în vestimentaţie ca şi în comportament -, Eleganţa nu poate fi "publicitată" asemenea unui produs oarecare. La limită, se poate spune că Eleganţa începe abia atunci cînd isteria consumului a încetat. Nu un "a fi la modă cu orice preţ" - van şi vanitos -, ci o trecere dincolo de această nevroză păstrînd esenţialul: ideea de Stil. Iar Stilul - cine n-o ştie? - este Omul. În vremurile acestea paradoxale, cînd Eleganţa a dispărut sub straturi-straturi de brand-uri, logo-uri & fast-cool-uri, cînd sîntem bombardaţi de "stilişti" de ocazie, de "relook"-ări second-hand & de diktaturi de imagine, este greu - dacă nu imposibil - să dai jos, ca pe un machiaj, toată această retorică a zorzoanelor. Ne-am dezobişnuit - de vom fi ştiut cîndva! - să considerăm că "less is more" şi ne complacem, placizi, într-o existenţă în cel mai înalt grad falsă, frenetică & finalmente frustrantă din exces de furnicăreală frou-frou... Toate aceste lucruri nu ne fac nici mai frumoşi, nici mai fericiţi. Iar Eleganţa - care înseamnă a trăi în acord cu un Stil unic - piere sufocată, bruiată, abrutizată de supermarket-urile care oferă tuturor, la grămadă, acelaşi "stil"! Recunosc, cumva contrariat, că, pentru mine, Eleganţa este puţin altceva decît spun unii & alţii. Adică, ea nu se confundă cu common sense-ul şi, deşi la origine discretă, nu se dă în lături de la gesturi extreme - atunci cînd circumstanţele extreme o cer. Şi asta pentru că, mai mult ca orice, Eleganţa nu e - nu poate fi! - ipocrită. Ea ţine de ceea ce Baudelaire numea "plăcerea aristocratică de a displăcea". Nu e "sotto voce" - vorbeşte pe acelaşi ton & nu duce mîna la gură cînd rosteşte ceva neconvenabil. Într-o polemică, a-i spune celui cu care polemizezi "amice, eşti idiot!" într-o formă fermă, expresivă & definitivă nu este o insultă, ci o probă de panaş: duelul n-ar trebui să ocolească "zgîrietura", după cum nici crudul adevăr - altminteri nu se poate numi duel, ci mimă, o maimuţăreală vătuită, un balet băltit pe muzică de salon, cu florete de pluş. Eleganţa presupune a găsi ("touché"!) punctul vulnerabil în care poţi să-ţi înţepi - sportiv - adversarul, nu a fanda şi a fenta la nesfîrşit: prea multe din dojenile celor care arbitrează conflicte miros a corectitudine politică, a "diplomaţie" mediocră & a cripto-bîrfă de bloc, în care adevărurile sînt spuse moale pe la colţuri, cu un aer complice & subînţeles, dar niciodată pe faţă, tare, cavalereşte! Există o eleganţă a sincerităţii pe care, vai, nu prea mai ştim să o gestionăm... În concluzie - la ce bun Eleganţa într-un timp şi-ntr-o ţară în care ea se confundă cu Elegance? Elegance este numele unei trupe de fete "penale" care cîntă ceva ce rimează cu manelele; sînt trupeşe, vag proletare & dau din buric. Sînt discrete ca profesionistele de pe centură & elegante ca nişte năşici din Lehliu. Iar atunci cînd, cu o ultimă aţîţătoare zvîcnire de şolduri, fătucile ies din cîntat & din clip, nu poţi decît să te iei cu mîinile de cap şi să înjuri, din rărunchi, televizorul, compozitorul, "finanţatorul", agentul & casa de discuri... Elegant ar fi să le ignori. Dar poţi? (a. l. ş.)