Efectul Tartuffe

După 2012, cînd Universitatea din București a făcut public punctul său de vedere confirmînd plagiatul în teza de doctorat a prim-ministrului de atunci, ideea de plagiat în cazul tezelor de doctorat și-a făcut loc spectaculos în sfera publică românească. După acest prim „episod“, au mai fost cazuri „celebre“ de doctorate plagiate, mai toate avînd ca autori figuri publice, oficiali ai statului și guvernului. Faptul acesta a contribuit la decredibilizarea studiilor doctorale, a valorii diplomelor de doctor în varii domenii ale științelor în România. Prejudiciul este, și azi, incalculabil. Mai mult, în unele dintre aceste cazuri, inclusiv în primul pomenit aici, s a realizat rapid o complicitate, prelungită în ani, a multor oficiali guvernamentali pentru a „acoperi“ plagiatul demnitarilor. Faptul spune mult despre cît preț a fost pus de către aceștia pe ideea de doctorat, de cercetare onestă, de dobîndire corectă a titlului de doctor. Între ei, miniștri ai Educației.

Aceste persoane au fost descoperite după ani de zile ca fiind plagiatori. Plagiatul e, de multe ori, la trecut, cînd fapta a fost comisă. Fapta se numește furt (de idei scrise, de text, adică, de grafice, formule, brevete, invenții etc.). Ca în orice furt, ceva care a aparținut cuiva a fost luat și folosit ca și cum ar fi fost al tău. Cei/cele care au plagiat în teze de doctorat au obținut un titlu care a atras după sine beneficii financiare sau de alt ordin (intrarea în barou sau obținerea gradului de general fără examen).

Comis de studenți, la licență, masterat sau doctorat, de cadre didactice sau alții, plagiatul nu este un fenomen în sine, consumat în și de lumea academică. El este în relație directă cu afirmarea în societate a valorilor morale, a integrității ca mod de dezvoltare a civilizației. În funcție de cît sînt susținute acestea și, mai ales, practicate, ele sînt norma clară a încrederii că o societate democratică poate oferi bazele solide ale dezvoltării și afirmării personale și instituționale. Un lider politic plagiator, o universitate dovedită ca fabrică de diplome, un mediu academic care nu reacționează cînd proasta conduită academică, malpraxisul academic, plagiatul și fabricarea și folosirea de date false în CV-urile cu care unele persoane participă la concursuri pe post didactic sau de cercetare, toate acestea favorizează impostura, precum și vicierea criteriilor de competență și de competiție.

Să adaug ca factor agravant că le-gis-lația are fisuri sau vulnerabilități care permit unora, fie din ignoranță, fie cu bună știință, specularea în propriul folos. Toate au, însă, un efect puternic asupra celorlalți din comunitatea academică, a celor care, onest, corect, de bună-credință, cu competență, și-au obținut sau doresc să obțină titlul de doctor într-un domeniu de științe, o certificare puternică a gradului de cunoaștere, a contribuției proprii la acel domeniu sau disciplină. Cazul multelor site-uri care livrează lucrări contra cost e de (re)văzut de către legiuitor.

Derogarea de la norme morale sau instituționale ori de la prevederi legale, manifeste în acești ani, a fost supusă criticii unei mari părți a mass-media și, cu excepția Universității din București, foarte puțin din partea altor universități românești.

E și multă confuzie sau necunoaștere a unor termeni sau proceduri. O confuzie este între a copia și a plagia. Un pictor începător, cum tradiția o atestă de secole, va copia desene, schițe, tablouri ale celor mari pentru a se instrui în procedee, în expresivitate, pentru a acorda mîna cu ochiul în cursul dezvoltării procesului mental. Îți faci mîna la pian, ca începător, descifrînd partiturile altora, pînă cînd vei compune lucrările tale. Dar cine dorește titlul de doctor nu mai este un începător. Cînd „copiază“ de la alții și nu folosește semnele citării pentru ca autorul de unde a copiat să poată fi identificat, cînd apoi folosește în propria lucrare ce a copiat din alții și nu menționează în scris acest lucru, ba, mai mult, folosește lucrarea astfel realizată ca să obțină beneficii, vorbim atunci de un tip de furt „intelectual“, numit plagiat. Copiatul și plagiatul nu sînt același lucru.

Sîntem surprinși, șocați, poate, cînd aflăm despre un nou Tartuffe. Cazuri de la noi sau din alte părți ne arată că drumul imposturii poate fi foarte lung, uneori de cîteva zeci de ani. În celebra piesă a lui Molière, Tartuffe sau Impostorul (versiunea ultimă, a treia, din 1669), personajul omonim nu apare de la început, ci abia în actul al treilea. Tîrziu. Toți cei din casa care l-a primit, care i-au apreciat umilința, modestia, cuvioșenia acestui om al Bisericii, nu au decît cuvinte de laudă. Dar Tartuffe rîvnește la nevasta lui Orgon, stăpînul casei, cel care vrea să și-l facă ginere și moștenitor. Abia atunci reacția prinde contur și impostorul este demascat. Nu fără emoții.

Cum previi mai degrabă decît să sancționezi plagiatul? Sancțiunea, dacă e dată în concordanță cu gravitatea faptei, e binevenită. Deși între sancțiunile prevăzute pentru studenți (numai două) și cele pentru cadrele didactice (cinci) există o discrepanță sesizantă. Mai importante sînt, însă, activitățile și acțiunile de prevenire. În cîte facultăți astăzi, la noi, mai există, în primul semestru, cursul de scriere academică? În cîte situații de concurs pe post didactic, diplomele, articolele științifice creditate ISI și altele sînt verificate? Într-o recentă reuniune la Strasbourg, a ETINED, platforma Consiliului Europei consacrată Eticii, Transparenței și Integrității în Educație, lucrul acesta s-a cerut cu insistență. La fel cum eu am susținut că legislația, mai ales cea a Educației din statele membre, trebuie revăzută din punctul de vedere al fisurilor și vulnerabilităților care permit căderile integrității, cu efectele cunoscute.

Uneori, credem că mașina rezolvă ceea ce omul nu a reușit. Modul în care este tratată la noi chestiunea soft-urilor antiplagiat este, în bună măsură, amatoristică. Credem că un raport de similitudine scutește de evaluarea umană a experților. Nu, aceasta este cerută cu atît mai mult. Și cu atît mai bine: căci permite mediului academic să nu delege mașinii ceea ce, moral, îi revine. Bucăți de text similare în două lucrări nu înseamnă numai faptul în sine. Trebuie văzută intenția de a fura, dacă există. Plagiatul este imprescriptibil. Nu contează dimensiunea lui, ci faptul în sine. Furtul. Dimensiunea poate orienta, în funcție de calibrul lucrării, la deciderea unei anumite sancțiuni.

Plagiatul doctoral nu este numai „opera“ autorului său, ci și a celor care, din neglijență, incompetență, servilism sau comandă politică, au validat obținerea titlului de doctor: conducătorul științific, referenții externi, comisia de îndrumare și școala doctorală (după 2011). Cînd mașina le pune în față acestora fragmentele de text copiate ilicit pentru a servi plagiatul final, reacția este, de multe ori, cum s-a văzut la noi, nu una de rușine, ci una de ascundere a faptului. Uneori, dacă nu e tembelă, e cinică sau, precum recent, evazivă pînă la extrem. Toți contribuie la efectul Tartuffe asupra Școlii.

Tartuffe nu e de pe altă planetă. E aici, e cu noi. Îi acordăm atenție, îl/o împingem în față pe scena socială, politică, pe scara competenței și expertizei. Nu ne gîndim la școlari, liceeni, studenți, la toți cei/cele care, împreună cu familiile lor, și-ar dori o Educație decentă, substanțială, favorizînd dezvoltarea personală în beneficiul celorlalți.

Vă plac impostorii? Dacă nu, puteți să îi scoateți pe toți Tartuffe-ii din scenă.

Au furat textul altora și spun că e al lor. Și profită. 

Marian Popescu este profesor dr. la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării și președintele Comisiei de Etică a Universității din București.