Efectele dialogului

9 februarie 2008   Tema săptămînii

Am fost împins să mă duc să discut cu persoane cu care n-aş fi vrut să am de-a face. A fost o astfel de situaţie cînd nu doream să discut cu Petre Roman, care era prim-ministru. Mă certasem cu dînsul, avusesem chiar un schimb de replici tăioase şi credeam că nu mai trebuie să discut cu el. Numai că la negocieri, tot pe mine m-au desemnat să le port. Dar asta e, noi sîntem nişte mandataţi. Un preşedinte de confederaţie e mai puţin decît un preşedinte de partid, acesta din urmă e mai lider. Noi sîntem doar purtători de cuvînt ai grupurilor pe care le reprezentăm. Dar, în general, punctul de vedere al confederaţiei, pe care trebuie să-l susţin, este un rezultat al unui consens al celor care iau decizia. Deci pînă nu obţinem un consens între noi, de obicei nu luăm o decizie. Iar de la începutul anilor ’90 şi pînă astăzi, problemele sindicale nu s-au redus cum s-ar putea crede, dar atitudinea reprezentanţilor sindicali s-a schimbat. Ei au constatat că nu doar prin ieşitul în stradă "cu bîta", prin contestarea în stradă, se rezolvă problemele, ci că baza obţinerii unor rezultate este pînă la urmă dialogul, fie el făcut şi sub unele presiuni. La începutul anilor ’90 era avîntul revoluţionar şi toată lumea percepea lucrurile şi rezolvarea unor probleme prin prisma acelei revoluţii care fusese o izbucnire violentă şi decisivă. Dar nu poţi să faci tot timpul revoluţie. Cinstit vorbind, acum, pe membrii noştri de sindicat îi interesează mai puţin modul în care ajungem la rezultate. Ei vor salarii mai mari, protecţie socială, o siguranţă cît mai mare a locului de muncă... Şi nu-i prea interesează forma în care se ajunge la aceste rezultate.

Mai multe