Ediţia a treia – 2014
Am vorbit vorbind
Mircea CĂRTĂRESCU
Cum m-am simțit la Festivalul de la Alba Iulia, acum doi ani, cînd am avut bucuria să fiu invitat? M-am trezit deodată, într-o zi însorită și senină, în fața unui public de opt sute de oameni veniți să mă asculte în aer liber. Nu mai era nici un loc neocupat, și oamenii stăteau și pe peluzele de iarbă din jurul spațiului cu scaune. Era o mare de oameni cărora trebuia să le spun ceva, chiar în deschiderea evenimentelor. Nu mă așteptasem nici pe departe la atîta public.
Îmi amintesc atît de bine starea mea de panică pe cînd stăteam la măsuță, cu banner-ul Dilemei în spate, jucîndu-mă nervos cu una dintre pălăriile de pai care, în acel an, au fost „mascota“ festivalului. Mă uitam în mulțime: oameni de toate felurile, de toate vîrstele, ce mă priveau la rîndul lor. Ce așteptau de la mine? Ce puteam să le spun, timp de o oră, acestor oameni atît de diferiți între ei? Cum puteam comunica orb cu cineva căruia nu-i cunoșteam nici gîndurile, nici preferințele, nici lecturile?
N-aveam nici măcar ghidajul unei teme, al unui subiect dinainte hotărît, trebuia doar să spun „ceva“. Ce fel de ceva? Habar n-aveam, un ceva oarecare, dar în așa fel alcătuit, încît să fie suficient pentru fiecare om din public individual și pentru toți laolaltă. Încît să-i așeze de la-nceput într-o dispoziție bună, să le-ntrețină curiozitatea și atenția, să-i poarte delicat și fără prea multă contrariere către sentimentul că n-au venit degeaba să mă asculte în acea după-amiază.
Momentul se apropia, am fost prezentat în cîteva cuvinte și mi s-a pus un microfon în mînă. Nu aveam nimic în minte, și nu era de mirare pentru mine: niciodată n-am vorbit altfel în fața oamenilor. „Cum scrii?“, sînt întrebat destul de des. Și singurul răspuns onest pe care-l pot da este: „Scriu scriind.“ La fel, nu știu cum vorbesc în public. Vorbesc vorbind, pur și simplu. La fel am făcut și la Alba Iulia: am vorbit vorbind. Mi-am lăsat mintea pe pilot automat: mintea mea știe, oricum, mult mai multe lucruri ca mine. Mintea mea le-a vorbit atunci celor opt sute de spectatori, fiecăruia în parte și tuturor la un loc, timp de aproape două ore. Prindeam și eu cîteodată fragmente de discurs, dar în cea mai mare parte a timpului mă uitam la oameni, contemplam cerul, zidurile refăcute ale cetății, arborii bătrîni de pe margini. Eram și eu un spectator, venit acolo să mă asculte.
***
O stare de spirit
Mircea VASILESCU
De la o vreme, şi în România au loc tot mai multe festivaluri. Au început şi „ai noştri“ să meargă, după preferinţe, la Gărîna pentru jazz, la Cluj pentru film, la Sibiu pentru teatru (ca să dau doar exemplele unor festivaluri care au deja o tradiţie) şi să-şi pună în calendar datele acestor evenimente. Ar trebui să se obişnuiască, de-acum, şi cu Festivalul Dilema veche în Cetatea Alba Iulia, spre sfîrşitul lunii august.
E un festival „altfel“. Nu e dedicat unui singur gen, ceea ce îl face, aparent, mai greu de „explicat“. De multe ori, cînd i-am vorbit cuiva despre festival, am fost întrebat „Ce fel de festival?“. Şi mi-am dat seama că oamenii aşteaptă un răspuns clar: de teatru, de film, de muzică barocă etc. Or, pentru Festivalul Dilema veche aşa ceva e imposibil: are de toate. Anul acesta, de pildă, avem conferinţe, dezbateri, film documentar, recital de pian, folk, pop, rock, ateliere pentru copii, teatru, expoziţie foto.
Ceea ce se străduieşte Festivalul Dilema veche să construiască este o stare, o prelungire în „lumea reală“ a spiritului revistei. De mai bine de douăzeci de ani, Dilema veche cultivă dialogul, diferenţa opiniilor, spiritul de dezbatere, curiozitatea pentru fenomene culturale diferite, umorul şi buna dispoziţie. La Festival, se găseşte cîte ceva din toate acestea. Plus o stare de spirit care poate fi trăită numai acolo, în Cetatea Alba Iulia. Împreună cu oamenii din partea locului, cu turiştii veniţi pentru un sfîrşit de săptămînă de relaxare inteligentă într-un oraş unic, împreună cu artiştii şi scriitorii invitaţi la festival.
Lecturi despre aproape & departe
Lecturile de poezie şi de proză scurtă (un eveniment în sine, dat fiind că nici un alt festival de literatură de la noi nu este dedicat genului scurt) au, anul acesta, tema „Aproape & departe“. Ca un preview al lecturilor, i-am rugat pe scriitorii invitaţi să ne răspundă la două întrebări: 1) Ce însemnătate personală au lecturile publice? şi 2) Ce vă leagă de Dilema veche? (Marius Chivu)
● Lavinia BRANIŞTE
1) Nu ştiu exact ce înseamnă lecturile publice, într-o frază. E greu de dat un răspuns care să se potrivească peste tot. Pînă acum, întrucît nu sînt un nume cu greutate, slavă cerului (rîde), lecturile publice au fost evenimente destul de intime, la care au participat mai mult prieteni. Şi mi-au plăcut foarte mult aşa, nu mi-am dorit niciodată să citesc pe stadioane. Oricum, în mintea mea, în timp ce scriu, se desfăşoară în paralel şi o lectură publică, în faţa cititorului ideal, care (şi aici o să rîdeţi dumneavoastră) e un fel de variantă a mea.
2) De Dilema veche nu mă leagă neapărat o istorie personală, dar nu se ştie niciodată, poate festivalul se lasă cu peripeţii.
● Mircea CĂRTĂRESCU
1) Lecturile publice sînt o imprudenţă pe care o regret întotdeauna.
2) De Dilema veche mă leagă nenumărate dileme personale.
● Svetlana CÂRSTEAN
1) Cînd citesc alţii, lecturile publice sînt o bucurie şi un bine necesar. Cînd citesc eu, se transformă brusc într-un rău necesar şi devin o cale directă de a-mi testa limitele: nu sînt o actriţă, sînt mai degrabă o dansatoare. Admir poeţii pricepuţi să-şi citească textele. Sper ca lecturile publice să intre cu adevărat în registrul normalului, la noi. Asta ar însemna să existe şi în afara tîrgurilor de carte, a festivalurilor, a lansărilor.
2) S-o iau oarecum cronologic. Delia Radu, Leo, Radu Cosaşu, Tita Chiper şi emoţiile interviului pe care l-am făcut cu ea, maestra interviurilor scrise, Magdalena Boiangiu, numărul despre Eminescu, un text despre Irina Nicolau şi mai ales o discuţie cathartică, la telefon cu ea, după apariţia articolului, iar Leo, un articol despre singurătate şi înconjurul pămîntului în solitaire; prin urmare, mai multe alcătuiri umane sau textuale, şi recent un text despre dezalcătuire.
● Alex TOCILESCU
1) Ca să fiu cinstit, singurul om la ale cărui lecturi publice m-aş duce sînt eu. Prefer cuvîntul scris celui vorbit şi nu-mi e clar la ce mi-ar folosi să aud pe cineva creînd o lume (şi umplînd-o de inflexiunile vocii lui, dîndu-i formă cu o ridicătură de sprînceană, oprind-o în loc cu un acces de tuse), cînd pot foarte bine să stau în pat cu o carte în braţe şi să îmi construiesc singur lumea aia, în cap.
2) Cînd a apărut în Dilema veche recomandarea lui Lucian Dan Teodorovici la primul meu volum, Eu et al, am fost atît de mîndru, încît am salvat-o pe hard. Amintindu-mi de asta, tocmai am încercat s-o recitesc, dar fişierul nu se deschide.
● Ioana NICOLAIE
1) Dacă sînt protagonistul lecturilor, am întotdeauna emoţii. Să vorbeşti pe limba lecturii nu e puţin lucru. Nu trebuie să-ţi tremure vocea, fiindcă atunci îţi tremură şi paginile pe care le ţii în mînă. Nu e potrivit să te-arăţi vulnerabil, fiindcă atunci cuvintele îţi vor dispărea, fără urmă, aidoma baloanelor de săpun. Odată, la o lectură în Suedia, cînd citeam din Cerul din burtă şi am rostit titlul unui capitol, „Gabriel, drag băiat“, băieţelul meu de cinci ani s-a desprins de tatăl lui şi s-a urcat pe scenă. S-a aşezat la un metru de mine şi a stat acolo, cu faţa spre public, pînă la sfîrşit. Cred că el a primit aplauzele. La o lectură din New York, într-o cafenea, unde am citit alături de nişte poeţi americani, am înţeles că pentru ei nu textul contează, ci felul în care îl performezi. Am fost la multe lecturi şi bănuiesc că mi-au plăcut toate, chiar şi cele în limbi din care nu înţelegeam mai nimic. Nu-mi amintesc vreuna care să nu-mi fi spus ceva.
2) De Dilema veche mă leagă plăcuta zi de joi, cînd, dacă mă găsesc în apropierea unui chioşc de ziare, o cumpăr negreşit. Faptul că e singura revistă culturală pe care o admir de peste douăzeci de ani. Articole şi interviuri remarcabile pe care nu le-aş fi putut citi în altă parte. O cronică de carte nepartizană. Faptul că, dacă aş fi fost jurnalist cultural, mi-aş fi dorit să scriu la Dilema veche.
(articole apărute în Dilema veche, nr. 459, 21 august 2014)
Foto: M. Oculeanu