Ecranul global
Cînd un VCR s-a anexat, în sfîrşit, televizorului meu, pe piaţă se găseau deja DVD-playere şi recordere (de fapt, VCR-ul meu e un combo: VCR plus DVD-player). Bugetul limitat pentru orice intra sub umbrela
îmi ţinea încă în frîu obsesiile. Barierele au început să se ridice odată cu VCR-ul. Zeci de ore de televiziune văzute şi revăzute după un program stabilit de mine. Nopţi petrecute cu cîte patru filme închiriate de la videoteca aflată, cum nu se putea mai potrivit, la doi paşi de apartamentul meu. Filme care nu erau încă difuzate de posturile TV, filme care deveneau mai interesante doar pentru că erau descoperirile mele.
Distanţa temporală dintre seriale şi filme înregistrate pe casete VHS şi viteze de net care în cîteva minute îţi dau accesul la (aproape) orice seriale şi filme din lume a fost una extrem de scurtă. Tocmai de aceea văd mai clar accesul la conţinut video pe net ca pe o simplă evoluţie a unui proces început de VCR. Spectatorul controlează ce, unde, cum vede.
Serialele
Un episod de paranoia post-ACTA m-a trimis înapoi la micul ecran tradiţional şi la ghidul TV. E groaznic acolo. Peisajul arată cam aşa: începi să urmăreşti un serial în mijlocul unui sezon şi te împaci cu ideea că nu-l vei vedea niciodată în întregime; îţi provoci insomnii artificiale ca să prinzi pe la miezul nopţii drame de succes ca
în restul serilor foloseşti procedurale de duzină pe post de somnifere; te gîndeşti că ai putea studia telenovelele turceşti sau k-drama ca fenomene socio-culturale; continui să te uiţi la seriale pe care altfel le-ai abandona; te rogi la ghidul TV să-ţi arate un serial cult; un sezon
difuzat la cîteva săptămîni după premiera din State ţi se pare o minune.
E vizibil efortul de a diminua decalajul de difuzare, însă nu e suficient şi nu va fi suficient atîta timp cît nu se completează cu opţiunea de
gratuit, chiar şi pe o perioadă limitată. La momentul respectiv, AXN se descurca cel mai bine la capitolul acesta. (Am reuşit să văd un întreg sezon
combinînd AXN cu AXN Player.) Cel mai frustrant era abonamentul HBO fără acces la HBO Go. Între timp, s-a mai completat şi lista operatorilor care asigură accesul la HBO Go. Să fie o coincidenţă faptul că lucrurile s-au pus în mişcare în aprilie, odată cu lansarea noului sezon
„cel mai piratat serial“? Nu prea cred.
Cît despre opţiunile de
, oferta disponibilă pe plan local e o glumă. Decît să plăteşti pentru asemenea servicii, mai bine cedezi în faţa presiunii/obsesiei şi cumperi DVD-urile. Doar că asta ar însemna să aştepţi. Mult. Iar dacă eşti genul de spectator care vrea să evite
-ele, asta va fi şi mai greu.
Fireşte, oferta săracă de pe plan local devine irelevantă pentru oricine ştie să folosească Google. Se pot găsi rapid modalităţi simple de a debloca site-uri ca Hulu sau Netflix. Personal, prefer de multe ori site-uri de
mai dubioase, care îmi testează constant limitele antivirusului, doar pentru că reclamele de pe Hulu îmi mănîncă din timpul pe care l-aş putea folosi pentru alte seriale.
Da, opţiunea cea mai
– din toate punctele de vedere – ar fi să urmăreşti doar vreo două seriale în loc de douăzeci sau să renunţi de tot la ele, însă cînd ştii ce se află la doar cîteva click-uri distanţă, tentaţia e prea mare. Despre epoca de aur a televiziunii se vorbeşte de mult (v.
de Alan Sepinwall). Acum s-a ajuns la un adevărat exces de calitate. Astfel că urmăreşti serialele pe care le urmăreşte toată lumea
acea dramă inteligentă care încă nu primeşte atenţia meritată
acele seriale mai bizare care sînt constant ameninţate cu finalul
acel serial web preluat de un post TV
cîte un serial european – dacă tot se găseşte pe YouTube sau Daily Motion
acele seriale care îndeplinesc nişte nevoi escapiste/emoţionale de moment (cele trei sezoane Arrow au funcţionat pentru mine cel mai recent). La toate acestea se adaugă nostalgiile
seriale cult mai vechi descoperite mai recent
, poate chiar şi cîteva clasice
Şi lista poate continua.
De notat e faptul că obiceiurile spectatorilor –
şi nostalgia în special – au început să aibă influenţe nebănuite. Posturi TV ca NBC încep să experimenteze cu modelul impus de cei de la Netflix şi lansează online primul sezon Aquaris, în întregime. (Asta în timp ce Netflix încearcă pentru prima dată modelul tradiţional, cu cîte un episod din
pe săptămînă.) Mai interesant pentru fani e că seriale anulate pot continua acum datorită serviciilor de
a fost preluat de Yahoo!,
va fi preluat de Hulu. Desigur, primul succes a venit tot de la Netflix, cu
Pentru că nostalgia e atît de puternică, dar şi pentru că serialele din anii ’90 şi-au găsit un public nou, chiar şi
şi
vor avea o nouă viaţă. (Rămîne totuşi de văzut dacă toate aceste
sînt într-adevăr o idee bună.)
Filmele
În februarie,
(regia Serghei Parajanov, 1969) era disponibil în întregime pe YouTube, cu ocazia lansării unui nou soundtrack realizat de Nicolas Jaar. În ziua în care am pus link-ul pe Facebook, fostul meu editor de la
(India) îmi spune că a văzut o versiune restaurată, într-o sală de cinema imensă. Eu tot pe YouTube mai văzusem filmul.
În ultimii ani, YouTube a devenit sursa mea preferată pentru filme, cu toate imperfecţiunile sale. Acolo am văzut o mulţime de clasice şi rarităţi ca
sau
(regia Claudia Weill, 1978), pe care l-am căutat aproape un an pe obişnuitele surse, pentru ca într-o zi să dau peste el pe YouTube. Ce face vizionarea filmelor pe YouTube mai interesantă e exact opusul lui orice-oricînd. În momentul în care ai găsit un film, indicat e să laşi totul baltă pentru a-l vedea. A doua zi s-ar putea să nu-l mai găseşti. Tot Internetul e bîntuit de spectrele digitale create de YouTube.
Ultimul film văzut în cinematograful local a fost
, în 2010. La puţin timp după aceea, cinematograful a devenit, oficial, casă de cultură. Nu m-am bazat niciodată pe acel ecran, dar era oarecum reconfortant să ştiu că există. Acum, de fiecare dată cînd vreau să văd un film într-o sală de cinema, trebuie să mă duc în Cluj, astfel că fiecare film văzut pe marele ecran devine un eveniment. Singurul Godard văzut la cinema
fiecare film văzut la TIFF, acel film luat de pe torrente, dar care e neaşteptat de bun şi trebuie revăzut cu cineva alături
filme româneşti care merită două drumuri la Cluj
etc. Se întîmplă ca uneori să romantizez mersul la cinema, însă nu o voi face niciodată în detrimentul vizionărilor solitare, pe micul ecran (la plural). Experienţa colectivă e binevenită din cînd în cînd. Totuşi, vizionările solitare sînt cele care permit acea doză de obsesie necesară unui cinefil: să pui pauză, să dai înapoi, să vezi aceeaşi scenă de trei ori, să-ţi iei notiţe.
Într-un interviu, Mark Cousins povesteşte cum documentarea (pre-Internet, pre-DVD-uri) pentru excelenta serie
a presupus comenzi de filme de la biblioteci media din New York, care-l costau cîte o sută de dolari şi pe care le primea după două săptămîni. Accesul online la conţinut video a ridicat acest tip de bariere, oferindu-le cinefililor resurse la care aveau acces doar criticii şi cei din industrie. Nu trebuie să mergi la facultăţi de film sau să ai vreun
special la festivaluri de film. E destul să ştii să scormoneşti Internetul.
Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca.