Ecranul face diferența

„Ecranul face diferența”, îmi zice amicul meu priceput, cînd îl rog să-mi spună care e mai bun dintre două telefoane. Mă uit la cele două telefoane. „Adică cum?” „Unul e LCD și altul e OLED.” Le privesc în continuare și cele două ecrane mi se par absolut la fel. „Ecranele LCD folosesc o lumină din spate pentru a-și lumina pixelii. OLED-urile nu au nevoie de așa ceva pentru că pixelii lor se luminează singuri.” Mă mai uit o dată. Explicația nu m-a luminat. Mie continuă să mi se pară că cele două ecrane sînt la fel. Mă las păgubaș, oricum nu pricep nimic. „Spune-mi, domnule, care e mai bun și pe ăla îl cumpăr.”

Nu cred că sînt singurul om în asemenea situații. Ba mai mult, cred că majoritatea oamenilor sînt mai degrabă ca mine. Noi toți avem cîte un amic priceput, pe care-l consultăm cînd vrem să ne cumpărăm ceva din categoria „electronice”. Sigur, fiecare are amicul pe care și-l permite. Îmi amintesc un interviu al Barbrei Streisand în care spunea că, de cîte ori o pune în dificultate Macbook-ul ei, îl sună pe Steve Jobs, care-i explică cum să facă. Asta era, desigur, acum vreo 15 ani. Eu rămîn cu prietenul meu, care nu e vreunul ca Steve Jobs, dar se pricepe foarte bine. Și-mi place de el nu doar pentru că e prietenul meu, ci și pentru că e (oleacă) filozof. Auzi tu: „Ecranul face diferența”. Cum să nu simți potențialul filozofic al acestei propoziții?

Ecran. Ambiguitatea cuvîntului e frumos servită de fermitatea obiectului. În românește, dar și în engleză ori franceză, ecranul este și obiectul care separă ori protejează, dar și suprafața pe care se proiectează ceva. Ecranul are, așadar, cînd utilitatea separației, cînd pe cea a aducerii împreună, căci a proiecta imagini pentru cineva înseamnă a-l pune pe privitor în legătură cu un spațiu, cu un om sau cu un mesaj de care este separat fie prin distanța în spațiu, fie prin distanța în timp. Locul regăsirii sau locul despărțirii – acesta este ecranul.

Să ne reamintim celebrisima alegorie a peșterii din Republica lui Platon. Oamenii care au trăit toată viața lor în lanțuri, cu fața la peretele unei peșteri, și tot ce au văzut au fost umbrele unor lucruri care se mișcau prin spatele lor, dar prin fața unui foc, vor lua acele umbre drept realitate. Mai mult, ei vor opune o rezistență puternică încercărilor de eliberare. Platon descrie asta prin orbirea dureroasă pe care oricine o simte cînd iese de la întuneric la lumină. După ce vor fi scăpat de lanțuri, li se vor arăta obiectele reale, dar ei tot vor întoarce capul spre perete, căci acolo vor fi ei convinși că e realitatea. În fine, dacă unul dintre acești prizonieri va apuca să cunoască adevărul și va încerca să îl explice prizonierilor, întorcîndu-se în captivitatea peșterii, nu doar că nu va reuși s-o facă, dar îi va determina pe ceilalți prizonieri să se opună eliberării inclusiv prin a-i ucide pe eliberatori. Cred că există sute de interpretări ale alegoriei peșterii. Toate cele pe care eu le cunosc și cred că (aproape?) toate cele pe care nu le cunosc vorbesc despre ce e cu acești oameni, despre cunoaștere, filozofie, educație, libertate. Nici una nu vorbește despre peretele peșterii. Adică despre ecran. Despre suportul umbrelor care sînt realitate pentru prizonieri. Ei bine, acel perete, pe care se mișcă umbre, deci sugestii înșelătoare ale lucrurilor reale, este, el, cît se poate de real. Poate că problema peretelui pare simplă în raport cu problema oamenilor. Foarte probabil, oamenii peșterii sînt actorii principali ai scenariului alegoric platonician și către ei trebuie să ne uităm ca să prindem ideea pe care Platon-Socrate voia(u) să o spună. Peretele a fost doar un decor pentru o piesă al cărei miez este în altă parte. Dar ceea ce diferenția umbra de realitate și face funcțională alegoria în întregul ei nu era comportamentul fizic al luminii în dispunerea de școală „sursa de lumina – obiect – ecran”, ci însăși existența ecranului. Cu tot cu sursa de lumină, obiectul nu „dă” umbră decît pe (un) ecran. Ecranul, vezi bine, nu doar că separă umbra înșelătoare de realitate, dar face posibilă umbra. Fără peretele-ecran „falsul” e imposibil și, prin urmare, toată tevatura adevărului își pierde sensul. În plus, peretele separă prizonierii înlănțuiți de oamenii liberi nu doar alegoric, ci fizic, stabilind astfel care-i prizonier și care-i liber. Nu lanțurile, ci peretele peșterii separă întunericul de lumină. Și fizic, și metaforic. Contemplînd peretele-ecran, prizonierii contemplă, înainte de orice, peretele. Acesta devine ecran cînd minte.

În orice caz, dintre toate limbile pe care le știu, engleza e cea mai clară în ambiguitatea ei cu privire la ecran. Cînd substantivul „screen” e verb, atunci înseamnă și a vedea adevărul prin testare, a vedea, cumva, în interiorul lucrurilor, adică a vedea ceva ascuns, dar și a obstacula această vedere. Ce fac ecranele în viețile noastre, nu știu. Unii cred că ne arată adevăruri. Alții cred că se interpun între noi și adevăr. Poate că la fel de ambiguu precum e cuvîntul e și obiectul. Fie el luminat din spate, fie luminat de sine însuși. Și chiar de e așa, tot el, ecranul, face diferența.