Ecouri europene ale Ierusalimului

Din Sion va ieși legea și din Ierusalim cuvîntul Domnului. (Is. 2:3)

Mozaicul absidal al bisericii romane Santa Pudenziana, realizat la sfîrșitul secolului al IV lea A.D., prezintă tema transmiterii Legii (traditio legis): Christos tronează înconjurat de apostoli, Petru la dreapta și Paul la stînga. În acest context roman, Christos este înveșmîntat în toga imperială, iar apostolii poartă toga senatorială. Petru este încoronat de o figură feminină personificînd Biserica Evreilor (ecclesia ex circumcisione), iar Paul își primește coroana de la o personificare a Bisericii Păgînilor (ecclesia ex gentibus). În mijloc, Christos marchează atît împlinirea, cît și transmiterea Legii, de la o biserică la cealaltă. Mozaicul expune o temă repetată în alte biserici timpurii ale Romei, precum Santa Sabina sau Santa Costanza, a comunității creștine ca rezultat al în­tîlnirii moștenirii veterotestamentare cu Biserica Păgînilor, care îl încoronează pe apostolul neamurilor, Paul.

Încă de la începuturi, transmiterea Legii a fost însoțită de ridicarea de copii ale arhetipurilor ierosolimitane în Europa și de transferul sacrului prin importul de memoriale hagiopolite.

Inscripția pusă în 1491 la intrarea Sfîntului Mormînt de la Varallo explica astfel intenția mimetică a fondatorului, franciscanul Bernardino Caimi. După ani petrecuți la Ierusalim, Caimi a ridicat o copie a Sfîntului Mormînt de la Ierusalim pentru ca aceia care nu pot să meargă în pelerinaj în Țara Sfîntă să vadă Ierusalimul în această vale muntoasă din Piemont.

Caimi este doar unul dintre foarte mulții europeni care, după ce au trăit sau vizitat Locurile Sfinte, au încercat să transfere ceva din sanctitatea Ierusalimului în țările lor de origine, făcînd astfel accesibilă charisma Orașului Sfînt celor care nu puteau face această călătorie costisitoare și periculoasă.

Copii ale Ierusalimului creștin, în special ale Sfîntului Mormînt, sînt răspîndite în întreaga Europă, atît în regiuni de tradiție catolică, cît și în cele de tradiție ortodoxă. Astfel, în Italia, călătorul este uimit de numărul mare de biserici dedicate Sfîntului Mormînt, evidențiat de recurența denumirii Santo Sepolcro. De obicei, o astfel de dedicație indică existența unui monument arhitectonic care s-a dorit o replică a prototipului ierosolimitan sau o structură ecleziastică înființată pentru a susține financiar Biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim. Este cazul bazilicii Santo Sepolcro din Acquapendente. Această abație, fondată în Lazio, în secolul al X-lea, a fost înzestrată cu o copie a Ediculului hagiopolit. De asemenea, aici se colectau donațiile făcute în Italia pentru Țara Sfîntă. La fel, în spațiul ortodox, impulsul mimetic a urmat de multe ori necesității materiale. Este cazul mănăstirii Sfîntul Sava din Iași, ctitorită de domnitorul Petru Șchiopu după 1583, pentru a-i găzdui pe călugării refugiați de la mănăstirea Mar Saba, de lîngă Ierusalim. De altfel, călugării primiți de Petru Șchiopu la Iași nu erau primii care să caute refugiu în Europa. În secolul al VII-lea se instalau la Roma, în mănăstirea San Saba, alți călugări de la Mar Saba, care și-au căutat refugiu pe colinele romane după cucerirea arabă a Palestinei în 683.

Aceste exemple ilustrează cîteva dintre motivele și mijloacele prin care copii monumentale sau spirituale ale Ierusalimului au fost transferate în Europa. Însă modelele ierosolimitane au fost adoptate în forme variate: import de relicve, însoțit de multe ori de ridicare de reproduceri arhitecturale ale monumentelor ierosolimitane care să le găzduiască, devoțiuni și ritualuri hagiopolite. De obicei, agenții acestor transferuri au fost cei care aveau experiența directă a Ierusalimului, fie ei refugiați, precum călugării de la Mar Saba, sau cei care au activat în Ierusalim, precum franciscanul Bernardino Caimi.

Conform tradiției, Adevărata Cruce a fost descoperită în Ierusalim de către împărăteasa Elena, în timpul pelerinajului pe care l-a făcut în Țara Sfîntă (325/326 A.D.). Descoperirea a fost imediat urmată de răspîndirea de fragmente din prețioasa relicvă în Imperiu. Un astfel de fragment a ajuns la Roma, într-una din bazilicile constantiniene, astăzi Santa Croce in Gerusalemme. Această biserică, construită pe locul palatului împărătesei Elena, Sessorianum, a primit denumirea de „biserica Ierusalim“, în cinstea relicvei Adevăratei Cruci pe care o găzduia.

Însă pioasa replicare a Locurilor Sfinte nu a rămas domeniul exclusiv al principilor. O familie de negustori și diplomați originară din Genova, Adorno, așezată în Țările de Jos în secolul al XIII-lea, a ridicat un astfel de monument în Bruges, așa-numita „Biserică Ierusalim“ (Jeruzalemkerk). Ca în multe alte cazuri similare, Biserica Ierusalim din Bruges face parte dintr-un model complex de translație a Ierusalimului. Fondatorii ei au făcut pelerinajul la Ierusalim. Biserica, ce se voia un memorial arhitectonic al Bisericii Sfîntului Mormînt, a fost terminată de Anselmo și Giovanni Adorno, tată și fiu, după pelerinajul lor din 1471. Biserica urmărea să recreeze, în contextul unui oraș flamand, ceva din topografia sacră a Ierusalimului. Mai mult, mimesis-ul monumental a fost completat, în cazul familiei Adorno, de comemorarea narativă a Ierusalimului. Cei doi Adorno sînt autorii unuia dintre numeroasele jurnale de călătorie produse în secolele de sfîrșit ale Evului Mediu, în care pelerinii și-au înregistrat experiențele în Țara Sfîntă și prin care au încercat să facă Ierusalimul accesibil celor care puteau citi despre misterele sale, dar nu puteau face călătoria dincolo de mare.

Poate cea mai spectaculoasă formă de replicare a Ierusalimului este crearea așa-numiților munți sfinți (sacri monti), o invenție a franciscanilor italieni. Sacri monti, precum cel de la Varallo ale cărui baze au fost puse de Bernardino Caimi în 1491 prin ridicarea unei copii a Sfîntului Mormînt, urmăreau să reproducă atît geografia sacră a Ierusalimului, cît și ritualurile celebrate în Orașul Sfînt. Cel mai cunoscut dintre acestea este exercițiul devoțional al Căii Crucii (Via Crucis), ritual care continuă să fie practicat pînă în zilele noastre și ale cărui reprezentări iconografice încă împodobesc pereții oricărei biserici care urmează tradiția Bisericii Romane. Acest ritual itinerant a apărut la Ierusalim în secolele de sfîrșit ale Evului Mediu, dezvoltat din practicile comemorative ale fraților franciscani. De-a lungul a ceea ce astăzi formează în mare parte Via Dolorosa în Ierusalim, întinsă între Pretoriul lui Pilat și Golgo­tha, în Biserica Sfîntului Mormînt, a înflorit devoțiunea comemorării itinerante a Patimii. De-a lungul acestei căi a durerii, prin opriri la stațiuni asociate cu momente ale Patimii, precum întîlnirea cu Simon din Cirene sau cu Veronica, pelerinii comemorau cu compasiune suferințele lui Christos. Această devoțiune apărută la Ierusalim a fost introdusă în Europa la început în centre franciscane, precum sacri monti, pentru a fi extinsă mai apoi la scara Bisericii universale de papa Benedict al XIII-lea în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Alături de replicarea monumentală a Ediculului din Ierusalim în varii biserici dedicate Sfîntului Mormînt în Europa, adoptarea ritualului Căii Crucii rămîne cea mai frapantă evidență a procesului de transfer al sacrului între Ierusalim și Europa.

Oraș sfînt al profețiilor împlinite, memorial al Patimii și Învierii, Ierusalimul a atras de-a lungul milenarei sale istorii pelerini, soldați și coloniști. Însă cei mai mulți dintre europenii care au ajuns în acest oraș mult visat au făcut drumul înapoi spre țările lor de origine. Dar, amintindu-și de vorbele sumbre ale psalmistului, „Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mîna dreaptă“ (Ps. 137: 5), ei au căutat să recreeze Ierusalimul prin replici arhitecturale sau devoționale, în încercarea de a transfera ceva din sanctitatea Cetății Sfinte înapoi în Europa. De-a lungul secolelor, pioasa imitare a Ierusalimului, în monumente sau practici devoționale, a coroborat transmiterea Legii. O fiolă cu mir sau pămînt, dar și ridicarea unui edificiu după modelul Ediculului Sfîntului Mormînt reprezintă mijloace mai modeste sau mai grandioase de a glorifica amintirea Ierusalimului și de a împrumuta ceva din charisma Cetății Sfinte prin imitare. 

Valentina Covaci este doctor în istorie al Universității din Amsterdam.

Foto: wikimedia commons