Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996

Cînd am început să mă documentez pentru Dosarul de față, am descoperit un Dosar similar, intitulat „Intelectualii și puterea”, într-un număr mai vechi al revistei noastre (Dilema, nr. 183, 12-18 iulie 1996). L-am citit cu emoție și mi-am dat seama că ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu. În plus, după cum veți vedea, textele acestea ating și problema – deloc pur teoretică – a definirii intelectualului, completînd astfel foarte bine Dosarul acestui număr. Nu cred că este cineva mai potrivit să mediteze publicistic la acest gen de probleme decît erau acești trei autori și nici nu cred că ar mai fi ceva esențial de adăugat spuselor lor. Punctele lor de vedere sînt, veți vedea, diferite.

Așadar, vă ofer aceste texte nu doar ca aducere aminte, ci și ca o deschidere vie, venită din urmă, a Dosarului de astăzi. Grupajul începe cu un fragment din „Argumentul“ Dosarului din 1996, scris de redactorul-șef de atunci, Elena Ștefoi. (S. V.)

● Elena ȘTEFOI

„Argument“

Infantilismul și victimizarea (...) se potrivesc foarte bine pentru a caracteriza, în bloc și din unghi critic, comportamentul post-comunist al intelectualității românești. Mai întîi, intelectualii au considerat că nu e de datoria lor să se înregimenteze politic, că nu sînt responsabili, că nu pot face nimic și că opera lor din anii dictaturii e atît de importantă încît le poate conferi pentru totdeauna poziții privilegiate într-o societate de tip nou. Suferințe de tot felul, eroisme inventate, conflicte morale și demisii țîfnoase au însoțit, în primii doi ani de libertate, evoluția celebrităților cultural-artistice. Alături de ele, elita tehnico-științifică a trăit complexul marginalizării, profesoarele de liceu și medicii s-au declarat „apolitici”, avocații cu simțul ridicolului și-a văzut de propriile interese, iar fostele cadre de partid și de stat – înlocuitorii care substituiau clasa politică așa cum nechezolul substituia cafeaua – au avut culoar liber pentru a-și demonstra inteligența adaptativă, devenind pionii de neînlocuit ai post-comunismului, adică perpetuînd tradiția nomenclaturii atotputernice ori atotștiutoare. Între timp, mulți dintre cei care se retrăseseră jigniți din fața „valului murdar al politicii” au sărit din mers în cîte o barcă partinică, și-au creat propria formațiune civică sau alternativă, se zbat să intre sau să reintre în Parlament, să ofere soluții, să demonstreze că talentul politic poate fi, la români, direct proporțional cu cantitatea de cunoștințe literar-filozofice acumulate în tinerețe. Intelectualul a fost obligat, timp de 45 de ani, să se rupă de realitate. Toate marile noastre personalități umaniste de dinainte de 1989 au urmat aproape același traseu: cu cît studiau, comentau sau creau în domenii mai îndepărtate de planul social, cu atît deveneau mai importante în sistemul de valori culturale ale epocii; poezia, parabola, eseul universitar, teoria artelor au fost încurajate și lăsate în seama „talentelor civile” chiar și atunci, sau mai ales atunci, cînd psihologia, sociologia și analiza politică fuseseră luate în stăpînire de oamenii de încredere ai regimului. Nu-i de mirare că, după dispariția lui Ceaușescu, intelectualii și-au dat seama cu greu pe ce lume trăiesc, deși știau o sumedenie de lucruri din cărți și credeau sincer că, în virtutea culturii lor, se pricep automat la oameni, la mecanismele schimbării și la programele economiei de piață. Cîți dintre scriitorii noștri n-au visat să țină pasul cu Havel sau cu Michnik după ce, ani de zile, se străduiseră să învețe „lecția Noica” ori să se salveze cu ajutoare suprarealiste, structuraliste, postmoderniste? Cîți dintre ei au ajuns oare la concluzia că intelectualul nu e nici dator să facă politică și nici obligat, prin statutul său, să stea deoparte de structurile puterii compromise sau de structurile opoziției care-și propune să ajungă la guvernare, deci „să se compromită”? La noi, agramații cu diplomă, cu doctorat sau cu vechime în cîmpul muncii se simt la locul lor în echipa guvernamentală, în staff-ul prezidențial, în fotoliile Camerelor parlamentare, în delegații europene. În schimb, cavalerii vorbelor meșteșugite, ai discursului subtil și lecturilor profunde, ai eleganței relaționale și toleranței principiale continuă să trăiască o stare de disconfort dacă li se întîmplă sau li se cere să se angajeze, să contribuie la schimbare, să arate că politica se poate face și altfel, că ea trebuie făcută altfel și de alt fel de oameni decît cadrele specializate în iureșul luptei de clasă sau la „Ștefan Gheorghiu”. Intelectualul de bună calitate nu e, a priori, un politician infailibil. Dar politicianul care nu e întîi și-ntîi un intelectual de bună calitate are șanse să fie, în perspectiva istoriei, altceva decît „un personaj de tranziție”?

● Ștefan Augustin DOINAȘ

„La ce bun intelectualii în politică?“

Întrebarea „La ce bun intelectualii în politică?“ este, în același timp, justă și falsă. Ea este justă în măsura în care, asemenea vestitei întrebări a lui Hölderlin, „La ce bun poeții în vremuri de restriște?“, își capătă un răspuns categoric și pe măsură: tocmai în vremuri de restriște e nevoie de poeți; așadar, tocmai în politică este nevoie de intelectuali. Pornind de la cea mai simplistă și ordinară definiție a intelectualului, aceea a „unui om care lucrează cu mintea”, și pînă la nivelul de intelectualitate pe care îl poate prezenta un filozof ca „specialist în probleme esențiale ale omului și ale lumii”, locul civic al intelectualului este, indiscutabil, în politică. Dacă politicul este locul geometric al treburilor publice, omul chemat să aducă rezolvări în acest domeniu – domeniu care îmbină inextricabil generalul cu particularul – este tocmai omul care, prin formația sa, are o privire cuprinzătoare a datelor problemei combinată cu o competență anume, care-l face indispensabil în domeniul său de activitate. Odată ce nimeni n-a pus nici odată întrebarea la ce bun în politică ingineri, arhitecți, medici, avocați, profesori etc., considerîndu-se că aceștia se află la locul lor în dezbaterea și rezolvarea treburilor obștești, cu atît mai mult mi se pare a fi la locul lui în politică intelectualul pur și simplu, adică exact categoria care-i însumează, la nivel logic superior, pe cei de mai sus.

Adevărul este că îndoiala cu privire la locul intelectualului în politică apare atunci cînd prin intelectual se înțelege artist sau poet, adică un om considerat în general fără simțul realității, obsedat doar de fantasmele sale și prizonier al limbajului său particular. Și, nota bene, dezinteresat față de valorile materiale. Pentru că, deși nu se spune nicicînd pe față, se subînțelege că un om politic ar fi, în primul rînd, sensibil la aceste valori. De aici pînă la presupunerea tacită că politicianul ar fi omul intereselor proprii nu mai e decît un pas, pe care de altfel opinia publică îl și face, pentru că cei mai mulți dintre politicieni îl confirmă.

Dar întrebarea devine falsă de îndată ce admitem că există intelectuali și intelectuali. Adică, de îndată ce această noțiune generică se colorează în funcție de trăsăturile morale ale omului care o reprezintă. (...)

Pe vremea studenției mele sibiene, prin anii ’40, era la modă dezbaterea problemei intelectualului. Încercînd o definiție a intelectualului, colegul și prietenul meu, marele scriitor I.D. Sîrbu, a ajuns la următoarea formulă: „Intelectualul este omul capabil să-și justifice orice acțiune”. (...) Dacă mi se permite o caracterizare a adevăratului intelectual angajat în politică, aș zice că trăsătura sa esențială constă în practica și promovarea unei moralități speciale: o moralitate care începe să iradieze mai întîi la nivelul deontologiei profesiunii pe care o exercită – competența sa limitată – pentru a urca în zonele mai largi ale comportamentului politic, ca mișcare responsabilă într-un orizont de idei generale de utilitate publică. Adevăratul intelectual a înnobilat întotdeauna politicul. (...) În sensul acesta, intelectualul politic este singurul factor benefic și eficace al unui patriotism luminat. Ceea ce-l definește este moralitatea aparte a intelectualității sale.

● Livius CIOCÂRLIE

„Intelectualul și puterea“

Ca unul care, vorba unui prieten, nu sînt în stare să conduc nici o bicicletă, n-am altă șansă de a mă situa activ față de putere decît ca intelectual. Cu asta am și subînțeles distincția pe care o propun. Se spune în general că este intelectual omul care în profesiunea lui se folosește cu precădere sau exclusiv de facultățile minții. Definiția e foarte largă și, cum se întîmplă cu tot ce e prea cuprinzător, se operează greu cu ea. Pentru a-i da noțiunii un conținut specific, l-aș defini ca intelectual pe omul capabil să reflecteze asupra experienței lui, ceea ce înseamnă, între altele, și asupra vieții politice care-i influențează viața.

Așa definit, intelectualul nu poate să fie la putere. Puterea se exercită tot timpul, ea n-are răgaz și nici interes să se întrebe asupra performanțelor ei. (...)

În La tentation d’exister, Cioran spune că ceea ce-i deosebește pe europeni de evrei este faptul că o parte a energiei lor, a europenilor, se folosește pentru punerea în cauză a tot ceea ce fac, în timp ce evreii își investesc toată energia – inclusiv intelectuală – în ceea ce este „meseria lor”, care, după Cioran, este Viața. Efectul în durată al acestui proces a fost că vitalitatea europenilor, inițial la fel de mare ca a evreilor, s-a consumat treptat, încît, începînd din secolul al XVIII-lea, ar fi intrat în declin. Nu știu cît e de adevărat, dar constat că omul de la putere se ferește de acest avatar, astfel că, potrivit ipotezei de mai sus, el nu se examinează, nu este intelectual. În schimb, puterea se servește de profesioniști din varii domenii, dintre care unii sînt chiar profesioniști ai puterii. Toți aceștia au, bineînțeles, înzestrări intelectuale, dar nu sînt în mod specific intelectuali.

Lucrurile nu stau foarte diferit în opoziție. Aceasta exercită, la rîndul ei, contra-putere, iar restul de energie și-l cheltuiește în efortul de a accede la puterea propriu-zisă. (...) E drept că întregii opoziții îi rămîne un răgaz mai mare și chiar un imbold de a se examina, determinat de frustrarea de a nu fi izbutit încă să schimbe locul cu puterea în exercițiu, însă frustrarea induce subiectivitate, fatală necesarei lucidități.

Ajung la concluzia, la prima vedere abuzivă, că intelectualii trebuie căutați printre cei neîncadrați în viața politică. Pentru a nu lăsa să se prelungească senzația de abuz, fac imediat precizarea: încerc să spun cum stau lucrurile, nu cum ar fi bine să stea. Nu afirm că ideal ar fi să rămînem toți pe margine și să medităm. Cu atît mai puțin vreau să spun că toți cei de pe margine sînt intelectuali. Dintre ei, numeroși, indiferent cu cine votează și avînd tendința să nu voteze deloc, numeroși, deci, sînt nepăsători. (...)

Nepăsător e omul care se crede liber de orice contact cu politica, fiind în realitate unul care a decis să-i suporte consecințele, bune sau rele, fără să reacționeze nicicum. (...) Ceilalți, mulți, care nici politică nu fac, nici nepăsători nu rămîn, sînt susținătorii cutărui sau cutărui partid și spectatorii mai mult sau mai puțin aprobatori sau critici ai acțiunii puterii. Aici e miezul chestiunii. Intelectual în raport cu puterea e orice om neîncadrat în politica activă care, filozof, inginer sau țăran (din poiana lui Iocan), examinează cu luciditate felul cum se exercită puterea asupra vieții lui. Cea mai dificilă misiune a unui astfel de intelectual este aceea de a-și controla subiectivitatea. A fi subiectiv în relație cu politica înseamnă a fi ales înainte de a fi cîntărit. Înseamnă că, odată alegerea făcută, să nu mai cîntărești ce ai ales. (...)

Regimul comunist a fost o lungă școală de neintelectualitate politică. A structurat mințile pe liniile limbii de lemn, le-a golit de memorie și le-a umplut cu informație falsă. A strîmtat orizontul cît a putut mai mult. Un om astfel format n-a mai înțeles mare lucru din ce se întîmpla cu el. A absolvit această școală atunci cînd n-a mai știut nici măcar de ce anume era lipsit. Sigur, a resimțit lipsurile materiale, deși nici pe acelea nu le mai raporta la o adevărată prosperitate, ci numai la mai binele relativ pe care el însuși îl cunoscuse cu cîțiva ani mai înainte. În schimb, pentru marea majoritate, carența de ordin mai înalt, frustrarea de libertăți, nu s-a mai perceput. Neștiind că ar fi trebuit să se bucure de drepturi, oamenii nu-și mai propuneau decît să facă față, să se descurce cumva, oricum. Expedientele la care au trebuit să recurgă i-au stricat din ce în ce mai mult. Într-un rînd, cînd încă situația nu se degradase de tot, Marin Preda ne spunea că nu mizeria era, la noi, lucrul cel mai grav. Există locuri în lume, ne spunea, unde se trăiește și mai greu. Grav este ce s-a petrecut cu omul. Sîntem în măsură astăzi să apreciem justețea acestei păreri.

● Ion VIANU

„Un rol ingrat și periculos“

Substantivul „intelectual” exprimă la început mai puțin un statut social, cît un aspect al spiritului. „A fi un intelectual” presupune nu numai o dedicare lumii ideilor, ci și o calitate superioară a obiectului rezultat din munca prestată. Aflat în slujba ideilor, un intelectual este un ins care renunță să exercite o putere directă în societate. „Voința de putere” se exercită, pentru el, în forme mai oculte, în încercarea de a influența spiritele oamenilor politici, fără să fie asociat direct la luarea deciziilor.

Dar ce e politica? – Exercițiul direct al puterii, lupta pentru a o obține și a o păstra. Toate mijloacele sînt bune pentru a atinge și a ține în mîini puterea. Un sistem democratic bine pus la punct limitează arbitrariul și corupția, loviturile pe la spate și poftele de ucidere; cu toate acestea persistă măcar gîndul lor, intenția. Politica ucide. Demersul subiectiv al intelectualului este diferit: pentru el, soluția politică este rezultatul unei deliberări interioare, se învecinează cu rezolvarea abstractă a unei probleme. Asta nu înseamnă că intelectualul este lipsit de voința de putere; ambiția lui este de o natură mai ocultă; el aspiră la o influență asupra spiritelor, fie că este vorba despre opinia publică, fie că se visează sau chiar ajunge consilierul de taină al principelui. O anumită virginitate caracterizează pe acest intelectual ideal care, ne grăbim s-o spunem, este o rara avis. Dacă s-a amestecat în politică va reveni la demnitatea dezbaterii pur intelectuale numai după o perioadă de purgatoriu. Aceasta nu înseamnă, firește, că intelectualul rămîne un martor impasibil al peripețiilor politice. Angajamentul lui este de un alt tip decît cel al acțiunii directe. Distanța pe care și-o acordă pentru a lua măsura evenimentelor, faptul că se sustrage de la inevitabila corupție pe care o implică orice formă de putere politică (ce devine grotescă într-un sistem în care frînele controlului democratic nu sînt reglate) îi acordă o anumită superioritate morală care îi aduce și prestigiul, ascultarea. Tot așa, poate fi urît, disprețuit. De aceea, intelectualul căruia îi place o poziție în politică poate fi bănuit de pasiunea vanității.

Aflat la distanță de putere, sărac, intelectualul are o obligație fără de care virtutea nu i-ar sluji la nimic: onestitatea intelectuală. Dreptul de a vorbi îi este dat atunci cînd cunoaște realitățile despre care se exprimă. Pe drept, i se poate cere o documentare pe măsura bunelor lui intenții. Afirmațiile emoționale nu-i stau bine, așa cum nu i se potrivesc aproximațiile. Și nici respectînd aceste dificil de realizat condiții, mesajul lui către opinia publică nu va avea valoare dacă face raționamente care, părînd corecte, suferă de greșeli logice, cu alte cuvinte dacă se face vinovat de sofisme. Sofismele sînt perversiunea intelectualului, de care prea des va fi ispitit.

Ar fi greșit să ne închipuim că poziția acestui intelectual ideal este comodă; și nici nu-l pune în afara primejdiei. Dimpotrivă, istoria a arătat cu prisosință că toți cei ce apără principii sau îndrăznesc să înfrunte puterea fără să dețină măcar o mică parte din contra-putere suscită cele mai mari uri și, nu arareori, plătesc scump, chiar cu viața, o îndrăzneală ce se învecinează cu orgoliul. Și totuși, se găsesc oameni care acceptă să înfrunte acest rol ingrat și periculos.

Julien Benda, în La trahison des clercs, un eseu apărut acum vreo șaizeci de ani, susținea că intelectualul trebuie să fie, obligatoriu, de stînga, omul ideilor generoase. Această tendință a fost, înainte de război, minoritară, dar semnificativă în România, exprimată, de pildă, de cercul din jurul Vieții Românești. Dar tendința de dreapta, tradiționalistă și, mai tîrziu, ostilă ideii de progres social, fie ultraconservatoare, fie antidemocratică, a fost predominantă. Mai este relevantă dihotomia stînga-dreapta azi? Cînd de pretutindeni se vestește sfîrșitul istoriei, adică neputința forțelor sociale de a se sustrage mecanismelor economice, ipostază modernă a lui Nemesis? Interogația aceasta e paralizantă pentru că prea puțini sînt aceia care ar îndrăzni să înfrunte enigma noului Sfinx. Totuși, mi se pare cu neputință ca un intelectual, adică un om care se întemeiază pe rațiune, numai pe rațiunea sa, să nu fie, ca o condiție minimă a demersului său, de partea deschiderii, a liberei examinări a tuturor posibilităților și, mai ales, un om al păcii, căci proiectul „păcii eterne” ține de însăși esența rațiunii. Pacifismul firesc al intelectualului nu exclude, firește, pozițiile tranșante și, mai ales, îndrăzneala. Curajul îi stă bine intelectualului; însă, fiindcă este prin esență o ființă problematică, va șovăi adesea – aceasta este marea lui contradicție.

Pur, înzestrat cu cea mai mare bunăvoință, maniac de riguros în informația și raționamentele sale, intelectualul nu este scutit, nici pe departe, de greșeală. Istoria se însărcinează cîteodată să demonstreze că a comis erori de apreciere sau chiar că tezele lui au mers pe o cale eronată. Dacă există inși care își asumă riscul acestei ratări, trebuie să acordăm suficient credit naturii umane pentru a nu atribui angajamentul intelectual numai vanității, ci și, mai ales, pasiunii pentru adevăr și dreptate.

Prevăd obiecția pe care mi-ar putea-o adresa un cititor: dacă o astfel de creatură ar apărea la noi, ar fi rapid atacată și dizolvată în acidum balcanicum, înecată în sarcasm, prinsă în mrejele șmecheriei. Fără îndoială că trebuie, cel puțin în parte, să-i dau acestui cititor dreptate. Cu toate acestea au apărut și aici oameni curajoși și lucizi. Dat fiind că nu sînt foarte numeroși, ei ar trebui să recunoască în acest portret ideal un anumit îndemn.

În zilele noastre, mulți intelectuali sînt ispitiți de activismul politic. Nu este nimic reprobabil în asta, dimpotrivă. Deseori, intrarea în politică indică o depășire a vanității intelectuale (sau înlocuirea ei cu alte aspirații mai „impure”), o mai dreaptă măsură a ceea ce poate și vrea cineva, dorința de a schimba sfera activității, un semn al oboselii, toate astea la un loc sau numai una din ele. E vorba de o alegere, ca multe pe care ți le impune existența, de un act de libertate. Cu toate acestea, nu sînt sigur că lupta politică, ce aduce cu sine puterea (chiar dacă nu toată puterea), este un stimulent pentru mai multă luciditate. Ceva se pierde din ascuțimea analizei, ceva care rezultă din obligația, inerentă oricărui act politic, de-a accepta contingentul și oportunul. Această pierdere de substanță poate fi considerată un sacrificiu și, de aceea, e stimabilă. Mi se pare important totuși ca rasa intelectualului care nu vrea să fie și să rămînă altceva decît un intelectual să nu piară și să rămînă o categorie reprezentativă.