E viaţa mea, în fond

5 aprilie 2010   Tema săptămînii

E un film vechi. Anul viitor împlineşte trei decenii. Se numeşte Whose Life Is This Anyway?, se inspiră dintr-o piesă a lui Brian Clark şi-l are în rolul principal pe Richard Dreyfuss, care joacă un sculptor cvadriplegic obligat să trăiască mai departe, în ciuda propriei voinţe. Filmul dezbate o temă la modă încă de-acum treizeci de ani în Occident şi SUA: dreptul omului de-a decide că nu mai are rost să simuleze viaţa. La ce bun să putrezesc de viu într-un pat? – se întreabă protagonistul. Ce rost are să fiu doar generatorul de milă, compătimire şi stinghereală al celorlalţi? Cum mă pot mobiliza pentru cîteva sute sau poate mii de răsărituri şi de apusuri cînd ştiu că îmi mai pot folosi doar mintea? Dacă sînt puse bine, întrebările declanşează sărbători ale neliniştii. Personajul lui Dreyfuss îi acuză pe cei din jur că îi deturnează existenţa confiscîndu-i dreptul la opţiune. Ken Harrison, sculptorul întemniţat într-o rezervă de spital, este un om la cheremul celorlalţi şi simte că trăieşte viaţa altcuiva. Că joacă într-un scenariu pentru care nu i s-a cerut acordul. Că a fost deposedat de libertatea ultimă: aceea de-a alege.  

Într-un fel, mitocanul ocupă în viaţa noastră locul oamenilor care se învîrteau în jurul lui Harrison / Dreyfuss, scăldîndu-l în minciuni cucernice şi promisiuni mai false ca bancnota de trei dolari. Este corpul străin care se cuibăreşte în existenţa aproapelui, fără a se mulţumi cu atît. Condiţia de parazit nu i se pare suficientă. Vrea mai mult. Dacă poate să-ţi modifice traiul de zi cu zi pînă la a trăi cot la cot cu tine, în viaţa ta, e fericit. Dacă i se îngăduie să se comporte – încă o trimitere la film – aidoma creaturilor din Invazia jefuitorilor de trupuri, exultă. Mitocanul îşi propune să rămînă în viaţa lui, dar în acelaşi timp să se lăţească în a ta. Lucrul care se vede cel mai bine în comportamentul acestui ins e plăcerea colonizării. Voluptatea invaziei. Siguranţa dării de buznă. Mitocanul îşi adjudecă totul şi nu restituie nimic. El ia aerul celor din jur, vorba din gura interlocutorilor şi piuitul martorilor. Astăzi mai mult ca ieri, mitocanul are obişnuinţa expandării, ceea ce-l face să se dilate năprasnic, pînă cînd umbra lui devine atotdominatoare. Cînd un mitocan clefăie sau îşi suge măselele, e banal. Cînd stă cu şapca pe cap în biserică şi trimite sms-uri, e previzibil. Cînd se crăcănează în fotoliul cafenelei, cu lopata spînzurînd pe umărul păpuşicii colagenate de alături, e inofensiv. În schimb, cînd iese din ţarcul existenţei lui şi pătrunde în viaţa ta, devine o carnasieră nemiloasă.

Sistemul în care funcţionează mitocanul înseamnă vizibilitate şi audibilitate maximă cu strădanii minime. Un mitocan discret? Nu s-a pomenit aşa ceva, e o contradicţie în termeni, ca o cascadă care stă pe loc. Reţeta performanţei în mitocănie presupune două ingrediente de bază: gesticulaţia luxuriant-euforică şi vorbitul bolonăvos-cazon, la do de sus. Surdina e un capriciu impardonabil, iar cumpătarea o nerozie despre care nici nu merită discutat. Mitocanul nu se infiltrează, ci năvăleşte. Semnul lui marcant este agresivitatea. Un asemenea om nu te irită prin ceea ce face sau spune, ci prin felul cum gesturile, vorbele sau faptele lui stau streaşină trecerii tale prin lume. Dacă mitocanul ar arunca mucuri pe ţigară pe covorul din propriul apartament, s-ar scobi în nas la el în baie sau ar asculta muzică tare într-o incintă perfect izolată, nimeni n-ar avea nimic cu el. Corect, numai că în condiţiile astea n-ar mai fi mitocan. Sau cel puţin n-am şti că e. Mitocanul îşi trăieşte condiţia prin raportare la cei din jur şi alege drept instrument de lucru, sfidarea. Îţi împinge uşa vieţii cu un umăr bine proptit, fără să bată. Intră, se instalează comod şi-ţi face în sîc cu fiecare gest. Exasperarea ta este succesul lui. Cînd te răzvrăteşti – tacit, fiindcă pe faţă nu prea ai curaj – şi îţi spui „E viaţa mea, în fond“, mitocanul zîmbeşte satisfăcut, ghicindu-ţi revolta. „S-o crezi tu“, îţi răspunde, tot în gînd, deşi ar putea la fel de bine să urle. N-ai avea ce să-i faci.

Mai multe