„E săptămîna principală a anului“ – interviu cu Eugen PĂNESCU

28 mai 2019   Tema săptămînii

Tatăl dumneavoastră a fost unul dintre arhitecții celui mai mare cinematograf din Cluj: Cinema „Republica“. Ce știți de la el legat de acest proiect?

Știu deja din copilărie că lucrase la amenajarea cinematografului, împreună cu alți colegi. Cît de dificil a fost să fie acceptată copertina de intrare, studiile complexe de bună acustică – pentru care au fost amplasate acele discuri pe plafon, din cauza cărora numele inițial al cinematografului a fost „Cosmos“. Nu a durat mult această denumire, prea cosmopolită pentru acei ani. Totuși, cosmopolitismul a făcut ca la filmul de deschidere, american, Apartamentul, să fie prezenți în sală Shirley MacLaine și Jack Lemmon. Era de pe atunci cel mai mare cinematograf din țară și a fost lucrat cu standarde deosebite.

E încă foarte mîndru de proiectul acesta, pe cît e de trist de ce s-a petrecut cu el acum cîțiva ani, cînd, la „reabilitare“, toate elementele necesare pentru acustica sălii au fost eliminate ca niște decoruri inutile, scaunele au fost înlocuite cu unele mai mari, dar care nu încap bine pe gradene, culoarea întunecată a sălii a fost înlocuită cu alb și luminile difuze sînt acum asemănătoare unei parcări de TIR-uri. A fost o combinație de nepricepere și incultură, cum numai un director de regie cinematografică, un primar și un arhitect reușesc să o obțină.

Am reușit doar cu ajutorul unui furnizor de piatră, domnul Deji, pe care l-am văzut în fotografia unui articol care anunța „schimbarea la față“ a sălii, să recuperez ultimele două discuri de pe plafon, pe care le-am dus tatălui meu.

Ce înseamnă TIFF-ul pentru dumneavoastră?

A fost continuarea fericită a cinematecii din anii ’90, ținută de domnul Dumitrescu la Casa de Cultură a Studenților. A fost scoaterea orașului din șirul de filme comerciale aduse de România Film în cinematografe și mai apoi sursa de filme diferite de cele „de multiplex“. Este și acum principalul eveniment al anului și săptămîna cu cel mai efervescent contact social și cu cea mai mare doză de contact cu lumea filmată. E săptămîna principală a anului.

Sînteți implicat, tot ca arhitect, în proiectul Casei TIFF, care e un fel de inimă a festivalului, dar care funcționează în tot timpul anului. Cum ați ajuns la formula acesta?

Deși îi știam dinainte, am început dis-cuțiile concrete de colaborare cu Tudor și Oana Giurgiu și Cristian Hordilă după reamenajarea mijlocului Pieței Unirii. Atunci s-a putut organiza ceea ce noi arătasem în proiect, anume desfășurarea festivalului în aer liber. A fost primul eveniment care a folosit intens acest nou spațiu public, ceea ce a ameliorat stînjeneala inițială. Complexitatea festivalului a necesitat amplasarea diferitelor zone, temporare și permanente: corturi, containere, terase și ecran. Am făcut primele variante, a căror configurație este oarecum păstrată și îmbunătățită an de an.

Festivalul a avut nevoie de o „casă“, așa că în urmă cu zece ani a fost închiriat imobilul de pe strada Universității: Casa TIFF. Am acceptat bucuroși să facem proiectul. Ideile de funcționare au venit din partea TIFF, dar au fost gîndite împreună ca utilizare a spațiilor. Casa a avut nevoie de intervenții serioase, structurale, și de numeroase reparații. Utilizarea ei s-a făcut în etape și nu e încă finalizată. Prima a fost barul/bistro, a cărui funcționare permanentă „ține“ Casa TIFF pe harta mentală a orașului. A avut parte de mai multe ture de design, în timp. Ultimele etape realizate au schimbat și curtea, iar acum latura curții, cu spațiile multifuncționale, este reabilitată.

A contat TIFF-ul (care a fost, cred, primul eveniment important) în dinamica orașului? În ce fel?

În anii negri din punct de vedere cultural (și din mai toate celelalte puncte de vedere) ai mandatelor primarului Funar și ai dominației Vetrei Românești și ai Daciei Felix și Caritasului, Clujul începutului anilor 2000 era secat de cultură contemporană, independentă sau oficială, iar șovinismul limitat și obiectele vopsite tricolor erau un mod de viață pentru prea mulți clujeni. Amintirea cinematecii anilor ’90 era diluată. Așadar, pentru TIFF a fost într-un fel facil să devină principalul eveniment al orașului. Prin amploare, public, durată și conținut a făcut să se oprească timpul pentru zece zile.

Dar între timp se petrece ceva și mai important, anume extinderea şi diversificarea activităților conectate de cinema, care ocupă timpul dintre festivaluri. Sectoarele culturale antreprenoriale sînt stabile şi cresc datorită festivalului. Generații se apropie de film, nu numai ca spectatori, dar și învățînd producție, cinematografie, montaj, relațiile cu actorii și lumea filmului în general.

Iar asta îi va asigura prima poziție ca eveniment, care nu se mai măsoară în audiență.

TIFF e mas que un festival, similar sloganului clubului de fotbal Barcelona. 

Eugen Pănescu este arhitect în Cluj. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Nicu Cherciu

Mai multe