E rău pentru artişti?

29 februarie 2012 Tema săptămînii

- despre digitalizare, remuneraţie şi copyright -

În cele ce urmează aş vrea să subliniez trei chestiuni. Mai întîi, că tehnologia digitală nu este o problemă – nici în general, nici pentru autori şi artişti. A doua, că remuneraţia pentru artişti este, în schimb, o problemă. A treia, că un copyright mai puternic nu este soluţia.

Încep cu două citate. Primul este din Douglas Adams, autorul lucrării The Hitchhiker’s Guide to the Galaxy: „Orice există pe lume cînd te-ai născut este normal şi obişnuit şi este doar o parte naturală a felului în care merge lumea. Orice este inventat de cînd împlineşti 15 ani pînă faci 35 este emoţionant şi revoluţionar şi probabil că poţi să-ţi faci o carieră din asta. Orice este inventat după ce împlineşti 35 de ani este împotriva ordinii naturale a lucrurilor“. O ilustrare perfectă a cuvintelor lui Adams este citatul următor: „Un viitor fără muzică e ca şi scrisul pe ziduri. Dacă astăzi şi mîine industria muzicală nu este capabilă să îşi rezolve problemele economice, atunci poimîine, în ciuda tuturor super-tehnologiilor, va fi greu să mai copiem orice fel de muzică“. Sună ca o altă poveste despre tehnologia digitală care omoară industria muzicală? De fapt, citatul este luat dintr-un articol publicat în 1977 în Der Spiegel, care avertiza că înregistrările făcute acasă au „consecinţe fatale“ asupra scenei muzicale. Iar în 1980, asociaţiile industriei muzicale din Marea Britanie au lansat o campanie intitulată „Home Taping is Killing Music. And it’s Illegal“ („Înregistrările făcute acasă omoară muzica. Şi sînt ilegale“). Dar, aşa cum ştim, muzica nu a fost omorîtă de înregistrările făcute acasă. Deceniul următor s-a arătat a fi Vîrsta de Aur chiar pentru acele companii care au făcut campanie împotriva copierii ilegale.

Este situaţia de astăzi sensibil diferită? Sau e posibil ca ceea ce a fost greşit în anii ’70 şi ’80 să fie adevărat astăzi? Din nou, observăm atacuri ale industriei producătoare de conţinut împotriva practicilor ilegale precum file-sharing şi campanii distopice lamentîndu-se că moare nu doar modelul lor de afaceri, dar şi orice produs cultural pe care îl vinde. E posibil ca de această dată într-adevăr să avem de-a face cu un viitor fără muzică, fără filme şi chiar fără cărţi, în ciuda tuturor avansurilor tehnologice?

Un studiu recent arată că, cel puţin cantitativ, nu e cazul (Felix Oberholzer-Gee, Koleman Strumpf, File-Sharing and Copyright, 2010, online: http://musicbusinessresearch.files.wordpress.com/2010/06/paper-felix-oberholzer-gee.pdf). Dimpotrivă, în ultimii ani a existat o creştere fără precedent a numărului de noi filme, albume muzicale şi cărţi publicate anual. Această dezvoltare îşi are originile în faptul că tehnologia digitală face ca deopotrivă distribuţia şi producţia de conţinut de înaltă calitate să fie mai uşoare şi mai ieftine.

Dar care sînt consecinţele pentru veniturile creatorilor? Nu cumva creatorii produc mai mult şi cîştigă mai puţin? Cel puţin în ansamblu, nu e cazul. Din nou, o privire spre industria muzicală e instructivă, întrucît se consideră că această industrie e lovită în mod special de digitalizare şi mai ales de practicile file-sharing. Un studiu finanţat de societatea britanică de colectare a drepturilor de autor pentru muzică PRS arată că artiştii şi creatorii în ansamblu chiar beneficiază de aceste schimbări. Principalele rezultate ale acestui studiu oferă cel puţin trei puncte interesante.

Primul este că oamenii nu cheltuiesc mai puţin pentru muzică, ci doar cheltuiesc altfel. Cineva ar putea spune că partea din venitul familiei cheltuită pe muzică a crescut în timp, dar aceşti bani în plus se duc mai mult pe bilete la concerte şi mai puţin pe cumpărarea de discuri.

Al doilea este că doar o mică parte a veniturilor încasate din înregistrări şi vînzările lor ajunge la artişti. Creatorii cîştigă puţin din canalele de vînzări bazate pe copyright. Dar atîta timp cît cota de venituri obţinute prin vînzarea de înregistrări era oricum mică, picătura care le revenea era relativ neproblematică pentru creatori.

Al treilea este că artiştii şi creatorii îşi cîştigă cea mai mare parte a veniturilor din concerte.

Pe scurt, artiştii profită din faptul că fanii lor cheltuiesc mai puţini bani pe CD-uri şi mai mulţi pentru bilete la concerte, ceea ce e mai bine pentru artişti, pentru că ei primesc o cotă mai mare din încasările la concerte decît din vînzarea înregistrărilor.

Acestea sînt, oricum, cifre de ansamblu. Ele nu dau seamă despre distribuţia veniturile printre artişti. Ceea ce mă conduce spre al doilea punct pe care vreau să-l accentuez: şi anume că remuneraţia pentru autori este o problemă.

Problema nu e nivelul de ansamblu al veniturilor, cît distribuţia lor. În studiul lor despre veniturile autorilor din Marea Britanie şi Germania, Martin Kretschmer şi Philip Hardwick descoperă că în ambele ţări mai mult de 60% dintre scriitorii profesionişti au nevoie de o altă slujbă pentru a supravieţui; sînt definiţi ca profesionişti acei scriitori care dedică mai mult de 50% din timpul lor pentru a scrie. Aceste cifre arată de la sine în ce situaţie precară se află majoritatea scriitorilor (Martin Kretschmer, Philip Hardwick, Authors’ Earnings from Copyright and Non-Copyright Sources: A Survey of 25,000 British and German Writers, 2007. Online: http://www.cippm.org.uk/alcs_ study.html).

Ne putem da seama cît de mare este problema distribuţiei veniturilor, printre autorii din Germania şi Marea Britanie, prin folosirea coeficientului Gini. Coeficientul Gini este o măsură a egalităţii: un coeficient 1 înseamnă că o persoană încasează tot venitul; un coeficient 0 înseamnă că venitul e împărţit egal între mai multe persoane. Coeficientul Gini pentru veniturile tuturor angajaţilor din Marea Britanie şi Germania este de aproximativ 0,3. Deşi e departe de o distribuţie egală, pentru ţările capitaliste acesta este considerat un nivel întru totul acceptabil. Printre scriitori, distribuţia are un indice Gini mai mare decît pentru forţa de muncă în general: pentru veniturile lor totale, 0,43 în Germania şi 0,47 în Marea Britanie. Iar dacă avem în vedere doar veniturile provenite din scris, inegalitatea devine şi mai mare (0,52 în Germania şi 0,63 în Marea Britanie). În fine, cel mai mare nivel al inegalităţii există în veniturile distribuite de agenţiile de copyright (0,67 în Germania şi 0,78 în Marea Britanie). Cea mai mare parte a acestor fonduri merge spre o minoritate.

Explicaţia acestui fenomen este, desigur, faptul că pieţele culturale sînt de tipul „cîştigătorul ia tot“: puţinii fericiţi care au parte de cea mai mare atenţie cîştigă aproape toţi banii. S-ar putea face statistici asemănătoare şi pentru muzicieni sau autori de filme.

Oricum, un asemenea tablou arată că un copyright mai puternic nu este soluţia pentru problemele de remuneraţie ale creatorilor în general şi ale scriitorilor în special: cu cît veniturile depind mai mult de întărirea copyright-ului, cu atît creşte inegalitatea distribuirii veniturilor. Or, aşa cum spun autorii studiului: „Cu cît creşte partea de venituri din copyright, cu atît este mai descentrată distribuţia veniturilor. Un număr mic de oameni va cîştiga o cotă disproporţionată din totalul veniturilor“ (Martin Kretschmer, Philip Hardwick, studiul citat, p. 64).

Motivul acestei inegalităţi crescînde: puterea de negociere, prostuţilor! Kretschmer şi Hardwick i-au întrebat pe respondenţi dacă li s-a întîmplat să-şi renegocieze contractele de la un an la altul. Diferenţele sînt şocante. Cei care au avut mai multă putere de a-şi renegocia contractele au cîştigat şi de două ori mai mult.

Cu alte cuvinte: nu copyright-ul este important pentru situaţia veniturilor majorităţii creatorilor, ci contractele lor cu intermediarii şi capacitatea lor de a negocia. Eforturile de a extinde şi întări reglementările privind copyright-ul nu vor contribui la rezolvarea problemei, în schimb un copyright mai puternic ar putea chiar înrăutăţi distribuţia inegală a veniturilor printre artişti. În forma sa actuală, copyright-ul este o soluţie doar pentru o minoritate a creatorilor şi editorilor. Majoritatea creatorilor şi editorilor ar profita dintr-o mai mare varietate a surselor de venit, dintre care unele să nu depindă deloc de copyright.

Leonhard Dobusch şi-a luat doctoratul la Departamentul de Management de la Freie Universität Berlin. A publicat Windows versus Linux (VS Verlag, 2008) şi Freiheit vor Ort: Handbuch kommunale Netzpolitik (Open Source Press, 2011).

Apărut în Eurozine (www.eurozine.com)

Punerea pe gînduri, la RFI România, 1 martie 2012