E rău. Ce bine!

22 septembrie 2011   Tema săptămînii

Sînt multe lucruri care sînt „bine“, cînd îmi este rău. Şi ştiu că nu sînt nimicuri, fleacuri care să nu conteze. Poate fi un fleac, mă întreb încurajator, că sînt sănătoasă, că îmi pot creşte copilul care şi el e sănătos şi vesel? Poate să nu conteze faptul că părinţii mei sînt alături de mine, că fraţii mei au rămas hazlii ca în copilărie? Mama mea, cînd ne mai plîngem că nimic nu merge, mai adaugă cîteva fleacuri – cum că o să ne bată bunul Dumnezeu că sîntem aşa nemulţumiţi, că alţii nu au nici măcar un acoperiş deasupra capului. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Să nu ne minunăm, dar, cînd sîntem bolnavi, pentru că ar trebui să ne minunăm şi cînd sîntem sănătoşi; să nu ne tulburăm cînd suferim, pentru că ar trebui să ne tulburăm şi cînd ne bucurăm. Toate, şi unele şi altele, se întîmplă în chip firesc şi obişnuit. Este cu neputinţă ca cineva să fie totdeauna copleşit numai de dureri şi de necazuri! (…) Nici firea n-ar putea rezista! Dar pentru că voim să fim totdeauna fericiţi, de aceea ni se pare că sîntem totdeauna necăjiţi. Şi nu numai: pentru aceasta, ci şi pentru că uităm repede zilele de fericire şi de bucurie pe care le-am avut şi ne aducem aminte numai de cele triste“. 

Şi totuşi, de ce nu e suficient ca să poţi să treci peste o stare proastă, să se diminueze efectul după o ceartă cu şeful, să reuşeşti să te calmezi cînd întîrzii mai mult decît îţi permite timpul prin staţii de autobuz, să nu intri în isterie cînd copilul tocmai te anunţă că s-ar putea să aibă nişte probleme cu nota finală de la matematică, iar partenerul pare absent şi cîinele la fel de apatic, deşi tocmai a terminat de ros pînă la os tocul uşii. 

Un fel stricat de a privi viaţa 

Aş fi tentată să spun că aşa sîntem noi, fiinţe complicate şi mereu în căutare de altceva decît ceea ce avem. Dar e loc de cîteva nuanţe în plus. România e un cadru ideal pentru a fi agitat, intolerant, nefericit, locul unde poţi să exersezi în public ţipătul, înjurătura, autoreferenţialitatea, atitudinea obsesiv-compulsivă, spaima că, dacă îţi va fi bine, sigur îţi va fi rău, că întotdeauna după soare vine şi furtună. 

Nu sînt adepta gîndirii pozitive şi nu mă stimulează cu nimic îndemnul unora-altora: „Fii pozitivă!“. Ba din contră, mă irită. Paradoxul e că aceia care flutură veşnic acest îndemn, de îndată ce atenţia se mută spre ei, nu-şi pot ascunde firea depresivă şi sînt incapabili să-şi însuşească ei înşişi terapia pe care cu entuziasm o recomandă. 

Motivele pentru care avem impresia că nimic nu merge sînt atît de diverse, încît nu cred că e loc aici pentru lista lungă care ar susţine convingerea că lucrurile stau prost, că nu e vorba de pesimism, ci de o privire realistă asupra unei vieţi terne şi muncite. Cred însă că toate motivele au aceeaşi rădăcină: un fel stricat de a privi viaţa. (În facultate aveam un prieten care, atunci cînd ne propunea să facem o omletă, adică ceva gustos, bun, plăcut papilelor gustative, folosea un verb cu conotaţii negative, întrebîndu-ne dacă vrem să „stricăm“ nişte ouă. Ulterior, am decoperit expresia în texte vechi din folclorul din nordul Moldovei.) 

Iar felul acesta, „stricat“, are ca pilon de susţinere – oximoronică alăturare de termeni –, neîncrederea în forţele proprii. Eu nu prea îmi amintesc ca în perioada de formare (copilărie-adolescenţă) să fiu încurajată să am încredere. Auzeam îndemnuri din categoria ascultă, fii precaută, ai grijă, aşteaptă-te la ce e mai rău, bate în lemn, un soi de modestie faţă de viaţă, o atitudine rezervată şi temătoare. Am crescut, alături de o generaţie întreagă, cu temperarea bucuriei. Îmi amintesc şi acum un fel ciudat de a fi ameninţaţi de adulţi cînd nu ne mai opream din rîs. Ne priveau uşor îngrijoraţi şi ne avertizau că după rîs vine plîns. 

Am avut convingerea mult timp că a fi prea vesel, prea încrezător, bucurîndu-te de norocul şi întîmplarea bună aduce ghinion. Superstiţia exersată se transformă pînă la urmă într-un modus vivendi. 

Apoi, după ce acest mod de a percepe viaţa a fost însuşit şi perfecţionat printr-o continuă văicăreală, cei din jur, obosiţi de depresia lor la care se adaugă şi depresia celoralţi, intervin salvator cu recomandarea de a vedea şi partea plină a paharului. O prietenă care şi-a modelat şi vocea după multele necazuri care i se întîmplă „doar ei“ şi care „niciodată“ nu va avea „nici un pic“ de noroc a răspuns neaşteptat cînd a fost sfătuită să mai vadă şi paharul plin: „Văd şi partea plină. E plină cu rău şi goală de bine“. 

Autovictimizarea 

Se poate schimba această atitudine? Poţi să crezi că rîsul e sănătos şi aducător de bine? Poţi să vorbeşti mai mult despre ce ţi-e bine decît despre ce ţi-e rău? E nevoie de o schimbare radicală de a învăţa că viaţa se construieşte pe încredere şi să îţi placă mai mult rolul de cîştigător decît de victimă. Pentru că ne-am obişnuit cu rolul de victime. Pare mai ieftin, dar şi mai sărac. Inclusiv la nivelul discursului public se practică această optică. Se vorbeşte intens, mult, apăsat despre ce nu se face, despre nerealizări, despre nedreptăţi, despre perdanţi şi asupriţi, despre cît de greu am dus-o de la voievodate pînă la recenta democraţie. Întotdeauna românul e o victimă. Dar niciodată propria lui victimă. Şi dacă cumva apar discursuri mobilizatoare, sînt de cele mai multe ori propagandistice şi patetice. Nu te îndeamnă să participi, ci să te laşi condus, să crezi că îţi va fi bine pentru că cel care vorbeşte deţine cheia succesului şi pentru tine. Iniţiativa se pierde într-o mare de aşteptare care e pusă sub semnul lui „nu are cum să ne fie bine“. 

Îmi amintesc de o poveste a lui Gabriel García Márquez, care se potriveşte perfect spaţiului nostru. O redau cît pot de sintetic. O femeie le spune într-o dimineaţă copiilor ei că în sat o să se petreacă ceva rău. Unul dintre copii le spune celorlalţi copii ieşiţi la joacă că bunica lui are presimţirea că se va întîmpla ceva rău. Unul dintre copii îi împărtăşeşte mamei lui presimţirea bătrînei, femeie care se duce să îşi facă aprovizionarea la măcelărie cerînd cu o livră de carne în plus ca să aibă, că vin vremuri grele, urmînd să se întîmple ceva rău în sat. Măcelarul îi îndeamnă pe toţi clienţii lui să cumpere cu o livră în plus peste nevoi că e de rău, se va întîmpla ceva rău în sat. Vine clipa în care toţi sătenii aşteaptă răul. Cineva spune: „Vă daţi seama ce cald s-a făcut?“. „Păi, în satul ăsta a fost mereu cald.“ „Totuşi – spune un bărbat – niciodată n-a fost atît de cald la ora asta. Nu atît de cald ca acum.“ Apare o păsărică în piaţă. Lumea e înspăimîntată. „Dar, oameni buni, mereu au fost păsărele care se lasă din văzduh.“ „Da, dar nicicînd la ora asta.“ În final, unul dintre săteni se decide să plece din sat, ca să nu fie prezent cînd va veni nenorocirea. Toţi ceilalţi decid să facă la fel. Unul dintre ultimii care părăsesc satul dă foc casei, ca nenorocirea să nu se abată asupra locuinţei lui. Toţi se decid să facă la fel. Satul arde mocnit. Într-o panică îngrozitoare, femeia care avusese presimţirea strigă: „Am spus eu că o să se petreacă ceva foarte grav!“.

Adriana Săftoiu este deputat PNL.

Foto: L. Muntean

Mai multe