E obligatoriu să spui pohezie şi să rîzi

Am ajuns un om fără trecut. Nu mai ştiu ce făceam acum şapte ani, de pildă. Şi uneori aş vrea să ştiu. Dar îmi amintesc ce cărţi citeam. Aş putea spune: poezia e trecutul meu, sau că trecutul meu s-a transformat, pe nesimţite, într-un soi de bibliotecă în care cărţile sînt compuse din stări, din imagini reconstituite, deci mincinoase. Cele mai puternice amintiri, „puternice ca nişte tauri“, ar zice Angela Marinescu, sînt cele care ţin de literatură, de poezie, în special, şi de poeţi.

Îmi amintesc, cu maximă claritate, că în 2005, într-o noapte în care mi-era foarte rău, foarte greu, în timp ce mă tîram printre nişte maşini, în Córdoba, l-am auzit pe Iustin Panţa chemîndu-mă pe nume: „Marin“. O şoaptă atît de clară încît mi-a stat inima în loc. Sau îmi amintesc cu certitudine că în mai, 2010, într-un hotel din Bucureşti, am citit pe nerăsuflate Nimic, minunatele şi tristele poeme ale lui Mircea Cărtărescu.

Am uitat supărările şi bucuriile avute de-a lungul anilor, dar am o mulţime de amintiri vii şi toate aceste amintiri au de-a face cu poezia. Îmi amintesc adeseori cum stăteam, în 1993, vara, pe prispa unei case şi beam suc TEK şi citeam cu voce tare, pentru John Florin Partene şi pentru Dan Coman, scrisoarea lui Humboldt către Citrine, din Darul lui Humboldt.

Aşa cum unii oameni îşi contabilizează momentele-cheie ale vieţii lor bazîndu-se pe evenimente cruciale pentru ei (cum ar fi: în martie, 1999, mi-am cumpărat maşină, sau în 2002 a murit bunica, sau m-am născut în vara lui 1979), tot aşa şi eu îmi ordonez trecutul după cărţile pe care le-am citit şi care mai apoi şi-au dovedit importanţa covîrşitoare pentru mine. În tinereţe, şi mai departe în adolescenţă, citeam foarte mult în pădurea din Sîngeorz-Băi. Citeam Bacovia şi Nichita Stănescu, învăţam poezii pe de rost, unele le mai ştiu şi acum, mă tulbură şi acum. Cititul era şi continuă să fie pentru mine un gest atît de intim, încît, de cele mai multe ori, nu pot să-l fac decît în singurătate. Mi-e greu să citesc în mijloacele de transport în comun, deşi mă bucur de fiecare dată cînd văd pe cineva citind în tren, de exemplu. Nu contează ce carte citeşte, mă bucur că îşi face drum într-o ficţiune, că întemeiază o realitate inexistentă pînă atunci.

În mare parte, viaţa mea e datoare poeziei: bucurii sfîşietoare şi tristeţi nesfîrşite, cîţiva oameni minunaţi, gustul cafelei, nopţi halucinante, întîlniri miraculoase; toate acestea le datorez poeziei.

Chiar acum cînd scriu, într-o bucătărie plină cu urmele ei (ca o cameră de tortură) şi se aud trenurile în gara îndepărtată, mă gîndesc că mai sînt cîteva luni pînă la festivalul „Poezia e la Bistriţa“ şi mă cuprinde nerăbdarea de a definitiva lista invitaţilor de anul acesta, de a face o listă cu titluri de cărţi şi nume de poeţi, de a mă aşeza, la loc cu răcoare, în Sinagoga din Bistriţa şi de a asculta poeme, de a auzi vocile poeţilor. E greu de acceptat că poezia se găseşte la festivalurile de literatură, uneori pare că nu există loc mai îndepărtat de poezie decît un festival de literatură, dar uneori, la Bistriţa, pe durata festivalului, am trăit, datorită invitaţilor şi poemelor lor, momente cu adevărat sublime. Aşa cum am trăit şi pe la alte festivaluri, pe unde s-a întîmplat să fiu invitat. E fascinant să întîlneşti oameni din locuri despre care ştii atît de puţin, cum ar fi din Bolivia, sau Ecuador, sau Serbia, şi să descoperi că şi ei l-au citit pe Roberto Bolaño, că sînt înnebuniţi după Cortázar, că sînt îndrăgostiţi de personajele unui roman sau că visează poeme. La Viena, anul trecut, într-o toamnă rece, l-am întîlnit pentru prima dată pe Ernest Wichner şi, împreună cu traducătorul Georg Aescht, am vorbit ore şi ore din zi şi din noapte, despre cărţi, despre poezie. Străbăteam lent străzile Vienei, sau ne aşezam la o cafenea şi vorbeam, vorbeam despre poezie. Sau despre pohezie, cum zice Gellu Naum, cel des pomenit de noi la Viena. Pentru că, din cînd în cînd, pentru a nu-ţi pierde minţile, e obligatoriu să spui pohezie şi să rîzi, să rîzi de literatură şi de poeţi, să-ţi dai seama de întreprinderea lor deşartă, să-şi tragi sufletul şi să mergi mai departe.

Sper să continui să fac asta: să mă îndepărtez de trecutul meu, să mă îndrept către poezie. Cu poezia pe poezie călcînd.

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poeme La două zile distanţă (Editura Charmides, 2011). Din 2009, organizează festivalul „Poezia e la Bistriţa“.

Foto: Marius Chivu