E imposibil să nu devii altcineva

10 martie 2021   Tema săptămînii

Cît de rău a fost? Depinde de indicatorii la care ne uităm. La mijloc de martie 2020 ne-a fost clar că vom pierde cel puțin 200.000 de euro din veniturile anuale, pentru că nu mai putem organiza evenimente. Ne-a fost la fel de clar că planurile de-a ieși mai des prin țară nu mai sînt fezabile. Pe de altă parte, ne-am dat seama că e cel mai bun moment pentru a ne îndeplini misiunea. Pentru a demonstra că avem o cultură organizațională solidă, care va putea oferi sprijin echipei și care va putea să transforme frica în curiozitate. Dacă nu știm ce urmează, oare nu poate urma ceva bun?

Nu e o întrebare nouă pentru noi. Cînd am pornit DoR în 2009, nu ne era frică. Nu știam ce facem, dar știam că nu ne ascundem după o rețetă, pentru că rețeta nu exista. Nu trebuia să fie „cumva”. Nu trebuia să fie „așa”. Nu trebuia să ne citească „cineva”. Era suficient să fie. Visam pe atunci, și eu, și colegii mei, la o altă formă de a relaționa: cu scopul muncii, cu produsul pe care ai ales să-l faci, cu echipa, cu colaboratorii, cu comunitatea de cititori. Pandemia a fost oportunitatea de a ne reînnoi aceste promisiuni.

Cu toate minusurile și amenințările – mai ales la buget –, n-am avut nici un dubiu că scopul nostru rămîne să spunem povești care să sprijine oamenii și organizațiile să devină mai buni/bune. Ce-am făcut încă din vara trecută e să adăugăm muncii noastre o misiune și mai precisă pînă la finalul lui 2021: de a fi ghid și sprijin pentru cum navigăm prin reconstrucția post-COVID-19.

Am luat însă și decizii ferme de business. La începutul lui 2020 tipăream 5.500 de exemplare din DoR la fiecare trei luni; returul era de 300-400 pe număr. În carantină, numărul de primăvară a rămas prin depozite și librării și ne-am dat seama cît de vulnerabil e modelul. Toate aceste realități ne-au reașezat prioritățile: am renunțat la abonamentul care include revista tipărită și am decis să ne concentrăm pe abonamente digitale. Am păstrat revista tipărită – care rămîne esența a ce facem –, dar ea poate fi cumpărat acum doar individual. Odată cu expirarea abonamentelor de print, tirajul s-a stabilizat în jur de 3.500.

N-am îndeplinit totuși majoritatea țintelor, ba chiar le-am depășit. Am publicat un număr record de povești, am crescut traficul pe dor.ro, am creat produse noi – newsletter-ul zilnic Concentrat, care ajunge la peste 10.000 de oameni –, am mutat evenimentele pentru comunitatea noastră pe Zoom, iar pariul pe care l-am făcut accelerînd transformarea digitală a dat roade: am crescut comunitatea de la 2.250 de oameni, unde era la începutul toamnei, la peste 5.000 la început de 2021.

Cu toate astea, au fost multe seri în care am venit acasă și m-am prăbușit direct în pat. Îmi simțeam corpul greu, mă dureau ochii, lucram de la 6 dimineața la 10 seara și tot nu părea suficient. În acele momente încercam să-i explic prietenei mele suma de stări emoționale conflictuale: furie neputincioasă, negociere cu pandemia („Hai că va veni un vaccin și va fi altfel”), tristețe adîncă („Cuvîntul anului trebuia să fie siguranță”), dar și momente de acceptare, în care reușeam să-mi reamintesc că a trăi fiecare zi e singurul control disponibil.

Mă uitam însă la cifre și știam că nu avem cum să începem 2021 cu aceeași echipă, pentru că nu ne permiteam. Din păcate, nici n-am reușit. Cam o treime au devenit, din angajați, colaboratori, ceea ce pe unii i-a îndreptat către alte job-uri, mai sigure. Mi-ar fi plăcut ca realitatea să fie altfel, s-o pot influența să fie altfel. N-am reușit, și mă doare. Resimt în continuare tensiunea creată de nevoia de siguranță și mi-am propus să fac tot ce pot ca acest gînd să nu ne amorțească puterea de a visa și de a crea, și ea o mică formă de control asupra a ceea ce ni se întîmplă.

Venim dintr-un an în care o pandemie ne-a arătat ce adversar de temut e haosul și am intrat într-unul în care ne uităm la un vaccin ca la o salvare. Riscul, cum scrie Ivan Krastev, e să ne apuce o pandemie de nostalgie, o dorință de a ne regăsi cum ne-am lăsat pe malul lui martie 2020. O întoarcere e imposibilă: trecutul e o țară străină, iar noi nu mai sîntem aceiași. Pînă la urmă, pandemia ne-a dat o șansă. Ne-a spus că nu mai sînt reguli, că nu mai sînt așteptări, că putem lua decizii curajoase: de a opri, de a pune deoparte, dar și de a lansa, de a încerca, de a „rata”. Pentru mine, perspectiva „ratării” a rămas cea mai atractivă, pentru că adevărata creativitate înseamnă „ratare” peste „ratare” peste „ratare”. Pun „ratarea” în ghilimele, pentru că sînt puține decizii fără cale de întoarcere, puține „ratări” finale, deși tratăm adesea momentele de parcă așa ar fi.

Elena Ferrante spune, în Viața mincinoasă a adulților, că ar vrea să nu crească, să nu trebuiască să mintă și mai ales să se mintă pe sine așa cum fac adulții, ca să poată trece prin viață. Dar să crești, să mergi înainte nu e o alegere. E un dat. „E imposibil să te oprești din a crește”, scrie Ferrante. Însă cum crești și cum creezi și răspunzi unei crize e o alegere.

Cristian Lupșa este unul dintre fondatorii revistei DoR.

Foto: Decât o Revistă

Mai multe