E foarte greu să stingi cu cerneală o casă care a luat foc

9 martie 2011   Tema săptămînii

- dialog Adam MICHNIK - Andrei PLEȘU -

Adam Michnik: Voi începe cu un paradox. Dacă îmi amintesc bine, acum 20 de ani chiar domnul Liiceanu era un acuzator al altora. Atunci el îi certa pe cei care nu fuseseră anticomunişti îndeajuns de consecvenţi. Este un paradox al istoriei. Filozoful trebuie să fie precaut atunci cînd îşi pune hainele procurorului. Dacă este vorba despre Herta Müller, îţi împărtăşesc părerea, este o scriitoare minunată, dar adevărul este că nu înţeleg de ce a fost aplaudată atunci cînd, după 20 de ani, i-a acuzat pe intelectualii români. După cunoştinţele pe care le am despre comunism, în anumite situaţii tăcerea este un act eroic. E foarte greu să stingi cu cerneală o casă care a luat foc. Teroarea din România este, probabil, comparabilă cu cea din Albania sau cu cea din China, din timpul revoluţiei culturale. Herta Müller cu siguranţă ştie acest lucru foarte bine – de aceea a emigrat din România imediat ce a putut. Mi se pare destul de riscant, din perspectiva unui emigrant, să-i acuzi din punct de vedere moral pe cei care nu au emigrat. Sigur, vorbim despre chestiuni foarte delicate. Oricine a avut dreptul să emigreze. Nimeni nu este obligat să trăiască în condiţiile unui regim totalitar. Dar nu puteau emigra întregul popor român şi întregul popor polonez. A fost o alegere dificilă. Dar pentru cei care nu au emigrat, care au vrut să rămînă aici, în locul unde era cel mai greu de trăit, am un respect enorm. Nu i-am criticat niciodată pe emigranţi. Dar nu ascult cu plăcere oamenii care acuză persoane, aşa cum sînt eu, că nu au fost destul de curajoase.  E foarte greu de definit ce tip de rezistenţă ar fi trebuit ales în anii dictaturii. Sigur, ai dreptate, un dentist, dacă era bun şi îşi făcea meseria, nu însemna că săvîrşeşte acte eroice împotriva dictaturii. Dar sigur, dacă un medic, de frică, îşi încălca jurămîntul lui Hipocrat, acum ar trebui acuzat. Cunosc medici care îi trimiteau pe opozanţii regimului la psihiatrie. Cunosc medici care refuzau să-i ajute pe bolnavi pentru că aşa primiseră ordin de la Securitate. Pentru mine, un medic care în timpul dictaturii nu şi-a încălcat jurămîntul lui Hipocrat este demn de cel mai mare respect. Ce a fost sistemul comunist? A dorit să ne înveţe ceva nou despre cultură, despre istorie. Cineva care scria cărţi despre filozofia lui Kant, despre teatrul lui Shakespeare ori despre Dante apăra valorile fundamentale ale culturii europene. Nu-l cita  pe Stalin, nu-l cita pe Ceauşescu, ci, pur şi simplu, scria o carte onestă despre Dante. 

Acest lucru a necesitat, adesea, curaj. Cred că ceea ce a rezistat în cultura rusă, în cultura română ori în cultura poloneză s-a datorat acestor oameni care nu s-au dus pe baricade, ci, pur şi simplu, au făcut o treabă bună. Ei i-au învăţat pe studenţii polonezi în universităţile poloneze. Pe mine m-au învăţat în facultate profesori care în timpul războiului activaseră în mişcarea de rezistenţă antihitleristă. În 1945, cînd în Polonia s-a instalat puterea sovietică, au avut de ales: sau intră într-o nouă mişcare conspirativă anticomunistă, sau emigrează, sau merg la universitate şi, plătind un preţ, predau lucruri adevărate. Eu le sînt dator, le mulţumesc că nu au intrat într-o mişcare conspirativă ori că n-au emigrat, ci au rămas în Polonia ca să mă înveţe pe mine. Aceasta a fost prima observaţie. Cea de-a doua este următoarea: dacă am înţeles bine, Herta Müller le reproşa intelectualilor români că nu au fost eroi. Dar ai voie să pretinzi eroism doar de la tine, nu de la altcineva.

Întotdeauna se vor găsi oameni care să spună „tu n-ai fost erou pînă la capăt“. E o atitudine bolşevică. În Rusia există o legiune întreagă care foloseşte acest mod de a argumenta. Pentru ce a fost arestat Soljeniţîn? Pentru anticomunism? Nu. Pentru troţkism. Şi prin ce se deosebeşte comunismul de troţkism? Prin nimic. Atunci, de ce să-l respectăm pe Soljeniţîn? A scris cărţi, a plecat în America şi a cîştigat foarte mulţi bani. Pentru ce să-l respectăm? Saharov? A inventat bomba nucleară! Pentru ce să-l respectăm pe Saharov? Viktor Nekrasov? Pentru romanul său a primit „Premiul Nobel“ sovietic. Pe Rostropovici?... Şi-aşa mai departe... 

Andrei Pleşu: Pentru ce să-l respectăm pe Adam Michnik? E troţkist, e mason, e criptocomunist... 

Adam Michnik: Dar eu nu am fost niciodată un mare scriitor sau un mare fizician... Pe scurt, n-o înţeleg pe Herta Müller. Nu înţeleg de ce le reproşează intelectualilor români, care au fost puşi în pericolul de a intra în închisoare. De ce nu-i ceartă pe Helmut Kohl sau pe François Mitterrand, care n-au fost în nici un pericol? O ultimă chestiune despre care vreau să vorbesc. Disidenţii trebuiau să răspundă la întrebarea „Cum să ieşi dintr-o situaţie fără ieşire?“. Dacă erau intelectuali, se străduiau să creeze nişte fapte culturale care se opuneau total ideologiei dominante. Din ceea ce spune Andrei rezultă că întregul popor român a fost pe baricade, numai intelectualii colaborau. În Polonia a fost altfel. Tot poporul era în pădure, în mişcarea de partizani, iar intelectualii colaborau. Eu mărturisesc că am colaborat cu şeful închisorii în care am stat. În loc să mă lupt cu el în fiecare zi, m-am străduit să rezist cu demnitate în acea perioadă. M-am străduit să mă opun condiţiei mele de deţinut, încercînd să supăr cît mai mult conducerea închisorii şi, în acelaşi timp, să fac ceva bun: să scriu un articol, să-l trimit ilegal în libertate, să fie citit la Radio Europa Liberă. Au fost oameni care mi-au reproşat că scriu articole, în loc să fac greva foamei. Iar eu le-am răspuns că e de ajuns că toată Polonia flămînzeşte, de ce să mai fac şi eu greva foamei? Pe scurt, cred că o răfuială cu totalitarismul este o responsabilitate intelectuală a noastră. În Europa, ne vom răfui tot timpul cu comunismul şi fascismul, dar această răfuială nu trebuie instrumentalizată. Nu trebuie să devină un element al polemicii politice. Ceea ce observăm astăzi este un anticomunism fără simptome. Ceea ce Helmut Kohl a numit „darul unei reconcilieri întîrziate“. Oamenii care au astăzi 30 de ani scriu că Czeszlaw Milosz a fost, între 1945 şi 1950, un funcţionar diplomatic la Washington. Czeszlaw Milosz este autorul unora dintre cele mai profunde analize despre comunism. Alţii scriu despre Zbigniew Herbert, remarcabilul poet polonez, că s-a întîlnit, în repetate rînduri, în case conspirative, cu reprezentanţi ai Securităţii. Aceasta este o boală a vremurilor noastre: încercăm să distrugem autorităţile morale. Nu trebuie să acceptăm că asemenea oameni au trăit printre noi. Fiecare trebuie dat jos de pe piedestalul pe care l-a urcat opinia publică. Dar e o distracţie destul de periculoasă. Nu este calea către adevăr, ci calea către nihilism. Mi se pare că Herta Müller nu înţelege pînă la capăt. Există întotdeauna două filozofii. Trebuie să-i găsim fiecăruia cîte o bubiţă pe obraz, dar atunci nu va mai exista nici un om fără bubiţe: toţi le avem, toţi sîntem vinovaţi. Dar dacă toţi sîntem vinovaţi, nimeni nu e vinovat. Atunci eu voi fi la fel de responsabil precum Ceauşescu. E o distracţie foarte periculoasă. 

Andrei Pleşu: Adam, mi-a plăcut foarte mult ce ai spus. Lumea va crede că te-am invitat special ca să ne iei apărarea unora dintre noi. S-ar putea spune – cu anumite argumente – că tu eşti un om care iartă. Eşti printre puţinii oameni pe care îi cunosc care au fost capabili să-şi ierte duşmanii. Este aproape de neînţeles. Referitor la viaţa ta în închisoare, aş avea o întrebare colaterală: spui undeva că dacă ştii să faci ceva bine, atunci ştii cum să trăieşti în puşcărie. Aş vrea să-mi spui o dată, măcar în particular, care sînt ideile principale, căci nu se ştie niciodată cînd poţi folosi o asemenea înţelepciune...

Mai multe