„E destul şi-atîta!“
„Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi…“ (nu-i nimic dacă nu recunoașteți autorul, merge și așa)
Frate cu românul, precum codrul, plaiul, gura de rai sau alte clișee care ne populează discursurile cu sunetul lor de „monedă calpă“ (da, citez din Eminescu, incidental „poet național“, pe aceeași listă…), frate sau soră cu noi, așadar, nepoți de daci și de romani, e și zicerea aceea cu „Merge și așa!“. Ea se aplică oricînd, cu mare succes: ea potolește anxietăți, reînnobilează pre cîrpaciul auctore, calmează furia ce te-ar putea cuprinde înaintea „lucrului rău făcut“ (știu, vorbesc numai în clișee la un asemenea subiect, ce să zic… „ghinion!“), s-o pui pe rană, nu alta! Și o punem… cu mic, cu mare, pe toate rănile. De la autostrăzile vagi la guvernele de cumetrie, de la presa de audiență generală la sfînta Constituțiune (mă-nțelegi…), de la balamaua ușii de spital la palmierii sădiți în intersecții, de la legea educației naționale, „revăzută și măcelărită“, la canalizarea satelor din România profundă… Merge și așa, spunem, fericiți că toate acestea există: că avem, adicătălea, autostrăzi, guvern, Constituțiune, presă, educație (neapărat națională), uși la spitale și zone verzi în metropolă (să nu uit: să fim fericiți și că avem măcar o metropolă, știm noi care, cu palmieri mici, metrou scurt și catedrală mare – e destul și-atîta!). În loc să mai adăugăm, în ritm alert, deceniile de muncă necesare pentru ca toate astea să aibă substanță adevărată, ne oprim cu grăbire, ne admirăm realizările de pîn-acum (destule sînt, dacă lumea le cere – să-i ajungă!), ne privim încîntați buricul („Buricul pămîntului avea un buric / Decît el și mai mic / Și se credea, în virtutea nimicului / Buricul buricului…“ – nu, asta nu mai e din poetul național, n-ați ghicit, dar e tot dintr un poet mare, e bine și atîta…), tot astfel cum contemplăm zarea, locul miraculos unde plaiul românesc întîlnește cerurile strămoșilor (nu e un citat exact, dar bîntuie amintirile mele de la olimpiadele școlare ale tinereții, pot spune despre el că merge și așa). Ajunge. Destul să ne fie, destul să vă fie, destul să le fie. De ce să faci mai mult, cînd se poate să faci mai puțin? De ce să te gîndești la alții, de ce să ai în vedere consecințele (…peste veacuri? Păi, cine trăiește atîta?) autosuficienței tale, de ce să lucrezi mai mult cînd se poate mai puțin (sau deloc)? De ce, coane Fănică, de ce?
Se numește autosuficiență, e soră bună cu lenea și cu mediocritatea (și-s endemice, toate, chestie de familie), mamă îi e superficialitatea, iar tată… cutuma culturală locală? contextul geo-politico-istoric permisiv? prostia a’ veche? Greu de spus, dar așa e cu tații, inefabili prin definiție. Nu-i nimic, merge și așa, e de familie străveche, are titluri de noblețe-n traistă și sînge albastru-n vine. O întîlnesc atît de des, încît aș putea pentru ca să spun că îmi e tovarășă de serviciu („studenții pe care îi reprezint m-au delegat să vă spun că nu doresc să primească la examen subiecte nerezolvate la curs, studenții nu doresc să aibă în bibliografie romane care nu au fost ecranizate, studenții nu vor să li se pună întrebări de istorie la un curs de istoria literaturii…“ etc.), colegă de clasă (…socială, na!), camarad de călătorii mari (ați vizitat recent vreun aeroport daco-roman renovat pentru a corespunde standardelor europene?) sau mici (ați folosit recent vreun vagon CFR de clasa I? dar toaleta acestuia?). Și, dinaintea nenumăratelor ei înfățișări, eu mă înfurii, de fiecare dată, chiar dacă îmi înghit furia și renunț să mai caut a repara, a educa, a-mi provoca interlocutorul să își depășească nivelul acesta. Care numai bun nu e, sînt convinsă. Dar parcă tot mai puțini ne aflăm, cei convinși că autosuficiența e una din căile sigure care duc spre dezastru.
Deși e un cuvînt format cu „auto-“ în față (de fapt, asta se numește „prefix“, dar dacă nu știți, sau nu vă mai amintiți din gramatica de gimnaziu, nu-i nimic, merge și așa…), autosuficiența nu îl privește numai pe cel ce și-o asumă – are neplăcuta capacitate de a se răsfrînge imediat asupra celorlalți. Aud, foarte adesea, în jurul meu, replicile colegilor (profesori de diverse școli și de la fel de diverse niveluri) despre elevii și studenții noștri, care le acceptă acestora autosuficiența: „lasă i, de ce să-i mai stresezi cu atîtea cerințe/evaluări/lecturi? Le ajunge cît știu, că nu vor ei să facă gaură în cer cu știința lor de carte…“ (etc., metaforele pentru asta pot varia, limba noastră-i o comoară, cum știți cu toții – nu-i nimic dacă nu știți cine a spus-o primul, dacă ați auzit-o la Antene, merge și așa, important e că recunoașteți cultura cînd vă întîlniți cu dînsa…). De ce să vrei să scoți pe porțile (și diplomele) universității un profesor de nota 10, cînd e bun și unul de nota 5 (de-un 4 căznit, de fapt, dar să nu cerem prea mult)? Chiar așa, de ce? Tuturor colegilor mei, în această situație, le urez din tot sufletul să le ajungă copiii personali și nepoții (la fel de) să învețe de la profesori care au fost absolvenți de nota 4, iar nu de nota 10. De ce? Prin analogie – cine ați vrea să vă opereze de inimă, un chirurg „de nota 10 cu coroniță“ sau unul care și-a cumpărat diploma cu bani grei, însă nu deosebește inima de ficat nici dacă le pui etichete scrise cu markerul? Moment de groază și de spaimă în ochii interlocutorilor mei blajini și îngăduitori: de ce să exagerez? De ce să dau exemple sinistre, de astea, cu boli și cu morți, cînd noi (profesorii… autosuficienți, predicînd autosuficiența) pregătim decît profesori de română (maghiară, limbi străine, matematică, geografie, you name it), nu operăm pe cord? De ce, coane Fănică, de ce?
Sînt convinsă că autosuficiența unora e întotdeauna otrăvitoare – ucigașă, chiar, dacă mi se permite figura de stil – pentru ceilalți, nu doar pentru ei înșiși (inconștienți de pericol, probabil). Autosuficiența studentului la Medicină va ucide pacienții medicului în viitor, autosuficiența studentului la Litere va ucide cultura în spiritele elevilor săi viitori, va ucide limba – și, printr-o firească extensie, capacitatea de a gîndi a celor care îl vor avea la catedră. Să ieșim din anecdoticul meseriei, prea singura, ce-o practic, la general? Nimic mai simplu: autosuficientă e Natura, ea poate să își fie sieși destul (deși, ca să mîrîi și aici, pînă și Natura învață din propriile greșeli, evoluează etc.). Noi, oamenii, nu sîntem Natură, sîntem… Cultură, Spiritualitate, Duh sau cum mai vreți să numiți dimensiunea inefabilă care ne desface de animale și ne încarcă de atîtea alte sensuri. Cultura nu își poate fi autosuficientă, Spiritul nu e niciodată „destul și-atîta“, Duhul nu se manifestă oricum, nu „merge și așa“. Vi se pare prea solemn? Vreți mai low key, mai puțin exigent, cu cerințe mai accesibile sau cu standarde mai apropiate de nivelul participanților la ciclul formativ? Nu cred că se poate. Nici măcar în paginile unei reviste dilematice.
Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca.