E de ajuns să fii fericit?

27 ianuarie 2011   Tema săptămînii

Mulţumesc pentru felicitare.  Ştiu ce înseamnă „un an nou“,  dar nu înţeleg ce vrei să spui cu „fericit“. 

De mai bine de două mii şi cinci sute de ani oamenii caută un răspuns la întrebarea „ce este fericirea?“. Problema nu e că nu l-au găsit, ci că au găsit prea multe. Şi nu ştiu cum să aleagă. Această inflaţie a creat sentimentul că sîntem cu toţii experţi în fericire, ceea ce a degradat semnificativ prestigiul subiectului. Dacă pentru vechii greci, el era tema etică centrală, pentru noi a devenit prilej de zîmbete înţelegătoare. 

Banii 

Unii cred că o viaţă fericită e una în care ai bani. Dacă ai bani, ai putere, ai influenţă, îţi poţi satisface toate plăcerile, îi poţi ajuta pe alţii, pe scurt, ai succes. Nimic nu îţi lipseşte. „Viaţa mea a fost frumoasă – declară un proprietar de terenuri – pentru că am avut tot ceea ce mi-am dorit.“ Ce poate fi mai convingător decît asta? E neîndoielnic faptul că nu poţi vorbi de o viaţă fericită dusă în mizerie şi sărăcie. Pe de altă parte însă, banii nu pot fi ţelul suprem care să subordoneze toate eforturile noastre. Ei sînt mai degrabă un mijloc pentru atingerea altor scopuri, mai înalte. La un moment dat, în ceas de cumpănă, recunoşti că sănătatea, de pildă, e mult mai importantă decît banul. „Pînă la urmă tot într-o cameră locuiesc chiar dacă am mai multe palate“ – declara recent un alt bogătaş, mai lucid, după ce a descoperit mirat inutilitatea spaţiilor locative vaste. Unii, mai cîrtitori, ar putea spune că bogătaşului nostru mulţumit de sine îi lipseşte totuşi ceva esenţial, anume caracterul, iar un om lipsit de caracter nu se poate spune că a avut o existenţă împlinită. El riscă să rămînă în amintirea urmaşilor ca un individ dubios, chiar dacă a trecut fluierînd prin viaţă. Nu e vorba că omul nostru nu ar avea unele virtuţi etice, dar nu le are pe toate şi, dacă nu posedă virtutea în integralitatea ei, nu se poate spune că are un caracter bun. Nu poţi fi un om virtuos pe ciupite. Iată de ce bravul nostru cetăţean e mai degrabă nefericit fără să ştie, fiind produsul unei educaţii familiale făcute la întîmplare, într-un mediu care combină cîteva valori tradiţionale ferme, dar tocite, cu libertinajul etic al mahalalei. 

Plăcerea 

Ecranele TV ne îmbie cu un alt ideal de viaţă, cel hedonic. Plăcerea e de data aceasta scopul suprem. Viaţa de club, viaţa de Hollywood, satisfacerea celor mai excentrice plăceri în materie de maşini, „motoare“, case, concedii, băuturi şi mîncăruri reprezintă motivele principale pentru care trebuie să regretăm că viaţa a ajuns la apus. Evident – vor mîrîi cîrtitorii – plăcerile sînt importante, chiar şi cele sexuale sau culinare, dacă sînt judicios controlate. Dar o viaţă reuşită nu se reduce la ele, căci există şi alte feluri de plăceri de care hedoniştii noştri nu au auzit şi riscă să rămînă astfel neîmpliniţi: e vorba de plăcerea de a face dreptate, de a fi respectat pentru cuvîntul dat, pentru mărinimia sau curajul tău, plăcerea enormă a descoperirii ştiinţifice sau a creaţiei artistice. O viaţă reuşită nu poate face abstracţie de toate acestea, pentru a rămîne în orizontul plăcerilor date de şampanie, urletele de discotecă şi sexul sportiv. Iată de ce „cheful continuu“ – promovat ca ideal de viaţă de unele emisiuni TV – nu poate fi numit „fericire“ decît pentru fetele cu profil incert şi trup recondiţionat. 

Virtutea şi creaţia 

Dar pe lîngă generaţia postdecembristă veselă, mai există pe lumea de azi şi un soi de părinţi foarte „sofisticaţi“, moşteniţi de pe vremuri, obişnuiţi cu implicarea în viaţa socială şi cu deliciile recunoaşterii publice, care îşi bat la cap copiii că în viaţă trebuie să fie cinstiţi, curajoşi, cumpătaţi, drepţi, sinceri, blînzi, buni prieteni etc. Să aibă, aşadar, toate virtuţile etice. Că în viaţă doar onoarea contează – să fii respectat de părinţi, de vecini, de prieteni. Restul are mai mică importanţă şi vine de la sine. Dar să fii un respectabil cetăţean şi un respectabil membru al familiei tale e scopul nostru suprem şi condiţia succesului. Patria şi familia – a devenit pentru mulţi compatrioţi „occidentalizaţi“ sloganul vieţii împlinite. 

Vin însă alţii şi ne spun: nici ţelul acesta nu poate fi numit fericire, deşi cultivarea virtuţilor morale e esenţială pentru reuşita în viaţă. Însă un intelectual de rasă sau un cercetător pasionat va veni cu obsesia lui: că fericirea constă în creaţie, în descoperirea ştiinţifică, în invenţia artistică, în împlinirea profesională şi că acestora merită să le sacrifici totul: bani, bogăţie, confort, chiar şi viaţa de familie. Cunosc mulţi membri ai lumii academice care au asumat un asemenea ideal existenţial. Cu toate acestea, a trăi cu capul în norii creaţiei şi cu picioarele în privaţiuni materiale sau fiziologice nu reprezintă o viaţă fericită. Nu sîntem zei, sîntem oameni şi avem nevoie de bunuri materiale, de virtuţi etice care să ne instaleze bine în viaţa politică, avem nevoie de plăcerile corpului. O viaţă dedicată exclusiv studiului e mai degrabă o viaţă de zeu, nu de om. Aşa că trebuie să revenim cu picioarele pe pămînt. Sigur, putem încerca şi varianta bisericii, avînd ca model sfîntul creştin: dar ea ne dă mai degrabă speranţa fericirii eterne decît o viaţă omenească fericită. Nici tehnicile spirituale orientale, atît de la modă în unele cercuri, nu par să ofere satisfacţii de durată. 

„Calitatea vieţii“ 

Românul de rînd, adică de dicţionar, înţelege prin fericire „o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină“. Aici el se întîlneşte cu psihologii care au monopolizat astăzi tema şi care folosesc un concept eminamente subiectiv: „bunăstare subiectivă“, „satisfacţia vieţii“, „plăcerea de a trăi“. Pe o asemenea bază au fost făcute topurile europene de nivel al fericirii la care noi am ieşit mai mult decît modest. În această optică larg împărtăşită, dacă nu eşti prea pretenţios, poţi fi fericit (satisfăcut) şi într-o viaţă de greutăţi şi eşecuri. O existenţă mediocră e compatibilă cu o fericire naivă. „Vedetele“ noastre de carton cu o asemenea fericire se laudă, admirîndu-şi trofeele zilei: rujul Chanel şi un flirt cu un politician matur. Pe de altă parte, sociologii vin cu un concept obiectiv – „calitatea vieţii“, echivalat uneori cu „fericirea“ – dar care e aproape total ignorat. Politicienii nu folosesc cuvîntul „fericire“ şi evită discuţia despre „calitatea vieţii“, înconjurîndu-se în schimb de o rudimentară listă de indicatori economici. Ei uită că omul e mai complicat şi că o viaţă umană reuşită presupune şi luarea în considerare a speranţei de viaţă, a siguranţei locului de muncă, a accesului la educaţie şi îngrijirea sănătăţii, la o viaţă familială şi socială satisfăcătoare, la satisfacerea nevoii de sens al vieţii. Avem nevoie de mult mai mult decît conceptul subiectiv, popular, de fericire; şi ne trebuie un indicator mai uman decît conceptul strict economic de „bunăstare“; în fine, avem nevoie de politicieni cărora să nu le fie ruşine de cuvîntul „morală“. 

Fericirea Naţională Brută 

Sigur, noi, evoluaţii mileniului III, considerăm discuţia despre fericire un subiect demodat. Azi rişti să fii ridiculizat dacă îndrăzneşti să susţii idealul politic al fericirii, cum a făcut pe vremuri Aristotel. La modă sînt coktailurile stratificate, hedonismul siropos, dar abundent. Căci, nu-i aşa, „ne-am chinuit destul“. S-a dat liber la distracţie. Dar, în ciuda veseliei, în statisticile europene stăm prost, de la PIB la fericire. În culise, oscilăm între un concept obiectiv de fericire (o viaţă dusă bine) şi unul subiectiv (cît de bine te simţi), fără a lua o decizie. 

După cîte se pare, nu e de ajuns să ai senzaţia că eşti fericit, ci trebuie şi să fii fericit. După cum nu e de ajuns să ai, ca guvern, o imagine bună, ci trebuie şi să fii bun. Viaţa fericită nu e doar o viaţă plăcută, ci „o viaţă trăită după o anumită schemă“, după un „plan de viaţă“ care – vorba lui Aristotel – pune în centru exerciţiul virtuţilor morale şi intelectuale, ca şi alte ingrediente şi arome. Adică se focalizează pe împlinirea a ceea ce este distinctiv uman. 

În lumea de azi, în care cercetătorul fericirii e luat peste picior, iată o ştire suavă care ne face să zîmbim: în Regatul Buthan, aflat între India şi China (700.000 de locuitori), se foloseşte ca indicator al progresului social nu Produsul Intern Brut (şi alţi indicatori economici) ca în ţările occidentale, ci Fericirea Naţională Brută (avînd ca indicatori: sănătatea, educaţia, bunăstarea subiectivă, cultura, mediul, economia). 96% dintre buthanezi declară că sînt fericiţi. 

Şi o ştire care ne face să redevenim serioşi: preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, a invitat doi celebri economişti americani, laureaţi Nobel – J. Stiglitz şi A. Sen – să conducă o comisie menită să conceapă un „indice de dezvoltare“ care să ţină cont de calitatea vieţii, mediul înconjurător şi educaţie.  

Valentin Mureşan este profesor de filozofie morală la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti şi director al Centrului de Cercetare în Etica Aplicată. În 2010, a publicat la Editura Universităţii Bucureşti volumul Fericirea, datoria şi decizia etică.

Mai multe