După douăzeci + 1 de ani

Acum știu ce-am înțeles din cartea asta la 21 avr. 1997, cînd și cum spune ștampila pe care-am aplicat-o mîndru pe ediția Gramar, „100+1 Capodopere ale romanului românesc“, că am terminat-o de citit.

Aveam 17 ani neîmpliniți, eram într-a XI-a și țineam morțiș să citesc toate cărțile din programă înainte să ajungem cu clasa la ele. Știam din experiența primului an de liceu că nimic nu omoară mai duios un roman ca un curs serios de literatură, cu toate acele comentarii mustind de citate docte din critici iluștri. Cred că într-a X-a am luat hotărîrea de-a fi cu un pas înaintea manualului, lucru care oricum se potrivea de minune spiritului anarhic pe care începusem să-l manifest în tot și-n toate. Parcă nimic nu mergea mai bine pe Holier Than Thou ca o lectură furată viitorului convențional din Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu sau, iată, Preda. Citeam de capul meu opera, pricepeam ce pricepeam, după care aruncam un ochi pe fugă-n Călinescu (aveam Istoria… lui trasă la xerox și legată profesionist la Imprimeria de Vest Oradea – originalul era greu de procurat), îmi făceam o idee despre cum vor arăta comentariile și abia așteptam să vină lecția despre autorul acela, pentru a-l putea contra pe profesor cu argumente solide, contrazicîndu l în argumentația mea, vai, chiar pe Călinescu. Așa, pentru că puteam. Aveam întotdeauna la-ndemînă fișa de lectură conținînd detalii-cheie, astfel că mergeam la confruntare blindat. Anarhie pe pîine. Literară.

În cazul Moromeților, pregătirea a fost cu atît mai palpitantă, cu cît puteam avea arma secretă a celui de-al doilea volum, neinclus în programă și, cel mai probabil, necitit nici chiar de profesor – ori, măcar, nerecitit de curînd. Mi-amintesc perfect că am trecut prin ea dintr-un suflu, înghițind pagini de text monobloc pe nemestecate, vînînd întruna aparițiile lui Niculae, căci Niculae era flăcăul idealist care citea mult, citea tot ce apuca, citea, îmi dau seama acum, fără exces de discernămînt, adică exact așa cum făceam și eu atunci. Niculae era în răspăr cu tot ce-l înconjura în lumea aceea sătească de care simțea că nu aparține, din care fugea în cărțile lui. La fel cum aș fi spus și eu, Niculae îi spunea bătrînului Moromete că își caută eul și se înfierbînta cînd acesta îl întreba la ce-i mai trebuie carte dacă trăiește bine. Presupun că-l citeam pe Niculae în cheia unui Conte de Monte Cristo, ca pe omul fără putere care se-narmează prin cunoaștere pentru marea demonstrație a unei dreptăți sigure, a adevărului său, unicul. Nu-mi amintesc să mă fi jenat prea tare fenomenul colectivizării forțate și distrugerea brutală a „lumii strămoșești“ sau „moartea țăranului român“. Ouăbei, Mantaroșie, Isosică și toți ceilalți venetici semidocți, apostoli ai unei apocalipse pe care n-o înțelegeam, erau doar personaje secundare, pălind în comparație cu Niculae al meu, un suflet revoluționar arondat ideologiei celei mai pernicioase. Însă nici ideologia asta n-o înțelegeam pe deplin, altfel aș fi percutat cu siguranță la detaliile pe care Preda le-a pus în carte, simboluri poate prea diafane, poate prea lipsite de curaj pentru cititorii care sîntem acum, la peste o jumătate de secol de la prima publicare. Mi se părea extraordinar că, după lumea patriarhală (și destul de exotică pentru un ardelean) din primul volum, în sfîrșit mi se oferea un personaj cu care rezonam.

Cînd a venit momentul, am susținut cauza lui în clasă. I-am făcut un portret idealizat, așa cum îl decupasem eu din ambele volume. Și, cum era de așteptat, nimeni n-a avut argumente împotriva mea. Prin cunoaștere (trunchiată, cum era fatalmente) am reușit să dărîm vechea orînduire didactică.

Acum, înainte de lansarea ecranizării, am reluat romanul. În parte din aceeași dorință de a mă prezenta la „clasă“ cu propriul comentariu, în parte pentru că-n cei 21 de ani scurși de la prima lectură m-a sîcîit un lucru: contrastul flagrant dintre impresia mea exuberantă și părerea cvasi-unanim proastă despre al doilea Moromeții.

Ei bine, cu ocazia asta am descoperit din nou, dar parcă cu mai multă amărăciune, ce-nseamnă cu adevărat vîrstele lecturii. M-am trezit, după primele zeci de pagini, într-un text descentrat, scăpat de sub control, condus în prea multe direcții, indecis, cu personaje care-l îngroapă pe eroul meu Niculae, aproape banalizîndu-i existența. Bătrînul Moromete însuși, resemnat definitiv, dispare și el treptat în vălmășagul de prefaceri despicate la firul ierbii, parcă intenționat așa, pentru ca liniile călăuzitoare să se piardă.

Resemnat și eu astfel, moromețian, am plecat la premiera absolută a filmului, la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea. Am mai prins loc la balcon, sub cupolă. De la acea înălțime am văzut cu ochii mei, ca prin lunetă, la distanță de 21 de ani, cartea pe care o citisem prima dată, cartea pe care Marin Preda ar fi trebuit s-o scrie, așa cum ar fi trebuit s-o scrie. Cea pe care, la vîrsta potrivită, reușisem oricum s-o citesc, înțelegînd din ea exact ce trebuia. Și nimic mai mult. 

Mircea Pricăjan este scriitor.

Foto: Vlad Cioplea, la filmările Moromeții 2