„După”

În Arta de a nu scrie un roman, Jerome K. Jerome descrie povestea a doi îndrăgostiți săraci care hotărăsc să pună o pauză relației lor amoroase pînă prind suficient cheag ca să-și asigure un viitor luminos. Despărțirea durează mai mult decît se așteptau, căci banii se cîștigă greu, iar revederea e un dezastru absolut: ea a dobîndit apucături de fată bătrînă și se enervează cînd pretendentul îi murdărește covorul cu ghetele înnoroiate, iar pe el drumul spre căpătuială l-a transformat într-un tip insensibil. Așa că, atunci cînd spun în sfîrșit „la revedere”, cei doi se simt deopotrivă de ușurați. Morala este, sigur, transparentă: unele lucruri trebuie făcute acum și aici, în ciuda rațiunii și a tomurilor de literatură sapiențială care vor să ne convingă că lucrurile bune li se întîmplă doar celor care știu să aștepte.

Ca în atîtea alte rînduri, Jerome K. Jerome pune degetul pe rană. Mi-ar fi și teamă să predic virtuțile răbdării acum, cînd în mintea tuturor germinează o întreagă filozofie a lui „după”, perioada cu valențe mistice în care urmează să facem toate lucrurile minunate pe care ni le refuzăm deocamdată, striviți de roata istoriei mari și de privirea scrutătoare a polițistului local. În vremurile astea stranii, lumea trăiește acut așteptarea. Cu excepția freelancer-ilor, care oricum lucrau într-o izolare autoimpusă, oamenii percep statul acasă ca pe o experiență carcerală. O carceră de lux, firește, în care poți citi marile opere ale literaturii universale, poți vedea toate serialele restante de pe Netflix și te poți reconecta în sfîrșit cu copilul pe care l-ai cam neglijat din pricina job-ului. Sau îți poți împărți existența între Facebook și posturile de știri, așa cum fac cei mai mulți. Nimic nu se compară cu expunerea la un flux continuu de știri negative, numărători de morți desfășurate în timp real și prietenii panicați care postează din oră în oră statistici înfricoșătoare.

Mulți au descoperit că cea mai mare provocare a lucrului de acasă e cum să faci să nu-ți torni primul pahar de vin pe la 11 dimineața, numai pentru că poți. Nu m-aș mira ca, peste vreun an, o parte a populației hipsterești să-și treacă, ironic, în CV faptul că a învățat să coacă niște pîinici urîte, folosind o drojdie expirată pentru care au mers cale de două străzi de cartier sau la supermarket. Asta după ce au vizitat trei muzee virtuale, au citit cinci cărți, au văzut cincisprezece filmulețe educative, au făcut un curs de olărit online și unul de origami. Febra de a face ceva, orice, poate fi supărătoare. I-a cuprins, de pildă, și pe diverși binevoitori care îndeamnă creatorii, mai mult sau mai puțin ironic, să decanteze artistic perioada carantinei. Pentru că pot sta în casă și lucra netulburați, aceștia ar urma să-și creeze marile opere pentru care se plîngeau că n-au timp. Însă eu aș fi extrem de precaut cu orice autor – cu orice om, de fapt – care, pe fondul isteriei în masă și al previzibilei recesiuni economice, își vede de treabă neabătut, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Intuiția îmi spune oricum că numărul acestora e neglijabil.

Cînd totul se va termina, va fi greu de stăvilit pofta de viață a milioanelor de oameni care s-au trezit confruntați cu perspectiva – care s-a dovedit pentru mulți terifiantă – de a trăi în izolare, fie cu ei înșiși, fie alături de cei apropiați. Pe de altă parte, atunci cînd așteptările sînt mari, realitatea nu reușește să se ridice la înălțimea lor. Probabil că după două-trei săptămîni de living la vida loca, lucrurile se vor așeza în matca lor firească. Oamenii se vor întoarce la serviciu – cei care vor mai avea, desigur, un serviciu –, abandonînd pe noptieră Ulise și Muntele vrăjit și seriale întrerupte la jumătatea sezonului, fericiți în secret că scapă de presiunea obligației de a consuma cultură la metru. Se vor amuza amintindu-și cum, pentru a ieși din casă, trebuia să semnezi o declarație pe propria răspundere că tu ești chiar tu și îți dai voie să mergi la magazin, să-ți ajuți părinții sau să dai o tură în jurul blocului. Iar marile speranțe și micile mizerii petrecute în modesta tihnă a căminului vor fi date uitării, ajungînd acolo unde le e locul: sub preș, în zona aceea gri care ne ține laolaltă.

Alex Moldovan este traducător și autor de cărți pentru copii.