DUPĂ 20 de ani...

În 1987, părăseam o Românie pe care mini-capodopera lui Hanno Höfer "Telefon în străinătate" o concentrează exemplar. Încercarea eşuată a tatălui din cvartalul comunist de a-şi contacta fiul emigrat ilustrează, pe de o parte, alienarea individului faţă de un sistem care limitase comunicarea pînă la graniţa prohibiţiei, iar pe de alta, şocul întîlnirii dintre persoana umană şi prestaţia inanimată a... robotului telefonic. Plecam dintr-o societate hemiplegică, frîntă în interior şi ruptă de exterior, unde cel mai rapid contact posibil cu lumea era prin centrală sau de la poştă. În primăvară, aterizam la Salonic într-o lume al cărei miros de bunăstare îmi făcea rău şi unde nostalgia faţă de Bucureştiul desfundat mă copleşea iraţional. Învăţînd să gust libertatea mentală a comunicării, în Grecia anului 1987, nu întîlneam însă o tehnologie mult mai avansată. Pe stradă, aşa-zisele telefoane publice erau de găsit doar la chioşcurile de ziare în care exista un aparat cu disc şi unde plăteai cash numărul de impulsuri necesar convorbirii în străinătate. Emoţia tranzitului epistolar rămînea principala formă de comunicare cu sumbra lume natală... de care îmi era dor. O emoţie benefică, din moment ce îmi stimula reflecţiile, trăirile, lecturile şi consemnările în longevivul jurnal. În 1989, la Londra, luam cunoştinţă cu o mare descoperire: "telefonul portabil". Şeful de atunci al Secţiei române a BBC, Christian Mititelu, ne prezenta o misterioasă valijoară neagră, de cel puţin 3-4 kg, incluzînd încărcătorul şi telefonul... mobil. O veritabilă minune a comunicaţiilor, capabilă să-şi însoţească utilizatorul oriunde! Desigur, un privilegiu tehnic rezervat la vremea aceea unor aleşi. Altminteri, în redacţie se foloseau maşini de scris, iar cele 2-3 desktop-uri ofereau doar accesul la circuitul intern de ştiri sau depeşe, via BBC Newsroom. E-mail-ul, Internetul erau încă utopie. Revoluţia română o trăiam prin cel mai prompt mijloc de informare al momentului - televiziunea live. În urmă cu doar 17 ani, corespondenţa scrisă îşi păstra încă locul central, sub forma răbdătoarelor schimburi de scrisori sau cărţi poştale înspre şi dinspre toate zările. Vremea gîndurilor redactate personalizat şi neşablonizat nu apusese. (Cum s-ar înfăţişa arhiva reunită a acelui timp?!) În 1991, soseam la Paris, unde maşina de scris electronică Panasonic, prevăzută cu un "sofisticat" traitement de texte, dădea impresia unei revoluţii. Cu sufletul la gură, descopeream în paralel virtuţile inimaginabile ale unei alte ustensile menite să accelereze comunicarea, numită FAX - invenţia prin care o pagină scrisă aici şi acum ajungea ca atare sub ochii destinatarului, în cîteva zeci de secunde!.. Cît despre întîiul laptop, Toshiba - o sărbătoare centrată asupra performanţei sale fără precedent de a înmagazina o nebănuită cantitate de informaţie, fără logistica sertarelor pline de fişe. Cînd, în 1995, părăseam Parisul, telefonul mobil îşi începea timid şi izolat pătrunderea, generînd o adevărată dezbatere de societate - dacă e frumos sau nu să vorbeşti de unul singur pe stradă. În 1997, după doi ani petrecuţi într-o Românie netrezită din inerţia comunistă, drumul duce... la Roma. Telefonul mobil devenise un loc comun, mai mult sau mai puţin o necesitate. Italienii se remarcau în "cursa înarmării cu telefonino" printr-un exces de zel, criticat ca un sindrom de... superficială limbuţie. Acolo am avut întîiul mobil personal, un model de care copiii s-ar jena probabil azi. În acelaşi timp, se conturau tot mai pregnant virtuţile e-mail-ului: ce formidabil să poţi transmite fotografii, direct pe ecranul de computer al destinatarului! Ce economie de timp să distribui acelaşi mesaj mai multor corespondenţi simultan!!! Spre anul 2000, uimirea în faţa noului avea încă ceva candid... dar viteza schimbărilor fagocita aplecările epistolare. Atunci am întrerupt şi frecventarea bătrînului jurnal. Între 2002 şi 2005, Portugalia. Internetul şi e-mail-ul sînt instalate de acum cu drepturi depline pretutindeni, incluzînd această ţară europeană... marginală. Instrumente inconturnabile, invadînd teritoriul paginii. Mesajele scurte, clişeizate joacă rolul comunicării. Informaţia lesne accesibilă şi nelimitată de pe web dislocă tot mai adesea cartea sau dicţionarul. Realizînd cu tristeţe cît de puţine plicuri mai expediam în cursul unui an, savuram paradoxal eficienţa noilor mijloace prin care se face mult, în timp puţin. Atunci m-am instalat într-o angoasă a memoriei, în teama de a nu pierde tot. În 2007, revin la Paris după 12 ani. Doar 12 ani de cînd telefonul mobil mijea, în plină dezbatere etică... Doar 12 ani de cînd Internetul era încă un vis de copii mari, de cînd... nu exista încă e-mail... Doar 12 ani de cînd iPod-ul era de neînchipuit, de cînd ideea filmării cu telefonul sau primirii de mesaje în timp real pe el erau fantasme; ca să nu mai vorbim de conversaţia vizuală pe Skype. 12 ani - vîrsta unui copil îmbătrînit prematur? În 2007 s-au împlinit doar 20 de ani de cînd părăseam România telefonului în străinătate eşuat. Evocarea segmentată (fie şi din perspectivă subiectivă) a acestui interval neglijabil la nivelul istoriei mă pune în faţa unei oglinzi în care constat cu grijă frecvenţa schimbărilor prin care noile tehnologii mi-au modificat (şi îmi modifică în continuare) fiinţa. Sensibilitate, creativitate, memorie.