Duhul aerului

11 martie 2020   Tema săptămînii

Am aflat cu mirare, în școala primară, că oxigenul, „principiul activ“ al vieții, reprezintă doar o modestă cincime din aerul pe care îl respirăm, restul fiind, în cea mai mare parte, azot. Mă mir și acum – cînd știu că „oxigen“ înseamnă în elină „generator de acid“, iar „azot“, „lipsit de viață“ – că sîntem ținuți în viață de un cocktail gazos eminamente mortal. Dacă am respira oxigen pur, ca în O fantezie a doctorului Ox a lui Jules Verne, am sucomba în scurtă vreme, după o agonie însoțită de greață, febră, amețeli și tulburări grave de vedere și comportament.

Aer, vînt, suflare, respirație, duh, spirit și echivalentele lor din alte limbi (pneuma, psyche, ruah etc.) se întîlnesc – în textele sacre ca și în viața de zi cu zi – într-un orizont comun de semnificație: aerul are un ce spiritual, iar „cele spirituale“ au o componentă aeriană. Un posibil numitor comun le-ar putea fi cerul – ocean de aer și sălaș al zeilor deopotrivă.

Vorbind de aer și de respirație, de cînd consult aerlive.ro, platforma de monitorizare a calității aerului din București, nutresc o nouă și vie simpatie față de vînt. În zilele vîntoase, aerul orașului trece subit din obișnuita zonă roșie, de poluare maximă, în zona verde, a aerului ca de munte. Vîntul – aer în mișcare – curăță, primenește aerul viciat și inert al orașului. Mișcarea e una dintre virtuțile aerului. „Suflarea de viață“ e aer în mișcare și aer direcționat – dinspre creator spre creatură.

Geniile asociate elementului aer sînt, la Paracelsus, silfele. Făpturi diafane, cu aparență umană, spiritele aerului sînt, în mod straniu, lipsite de suflet.

Se vorbește adesea, mai mult sau mai puțin metaforic, de gustul și de culoarea apei, de mirosul și de consistența aerului – substanțe, de altfel, incolore, inodore, insipide. Ce avînt descriptiv pot insufla elemente cu însușiri atît de discrete…

Vizibili și pregnanți sînt însă norii – rodul împreunării aerului cu apa. Prilej de vastă reverie, în poezie și literatură, în Biblie, norii oscilează între imaginea sumbră a norilor obnubilanți, întunecați, pedepsitori (norii potopului și ai furtunilor stîrnite de mînia divină), cea a „stîlpului de nor“, a norului luminos, călăuzitor, vehicul dumnezeiesc, și imaginea norului purtător al curcubeului – semn al legămîntului dintre Dumnezeu și pămînt.

Latinescul aer se referă la aerul terestru, „de jos“, opus lui aether (eter), „aerul înalt“ asociabil cerului. Ceea ce amintește de alcătuirea cuvîntului de origine slavă „văzduh“. Prefixul slavon văz-, cu sensul de „(în) sus“ – vezi văzdîrjanie (suspendare a dîrzeniei, adică „înfrînare“, „cumpătare“) sau văzvijenie (înălțarea crucii) – pune „duh“ la adăpost de eventualele semnificații triviale („miros“, „duhoare“) și îl transformă în „văzduh“, în aer „de sus“, ceresc.

Opusă imaginii unui aer „moale“, suav, inconsistent e accepția cerului ca firmament, ca tărie, a „cerului fixat deasupra pămîntului“ (Sf. Augustin). Versatilității, semantice și în fapt, a aerului i se opune certitudinea, statornicia, fermitatea cerului și a văzduhului.

Ilustrație de Ion BARBU

Mai multe