Drumul spre Tezaur…

Care e parcursul unui obiect arheologic din momentul descoperirii prin săpătura arheologică sau după ce-a fost găsit întîmplător pînă la includerea lui în cele două categorii ale Inventarului Patrimoniului Național Cultural Mobil? Cum se decide clasarea în tezaurul patrimoniului național mobil și fondul patrimoniului național mobil? Legea nr. 182/2000, explicată… 

Întreaga procedură de stabilire a bunurilor culturale mobile, care urmează a face parte din cele două categorii juridice ale patrimoniului național cultural mobil amintite, poartă numele de clasare. Bunurile culturale susceptibile a face parte din patrimoniul național mobil acoperă o paletă foarte largă, care include bineînțeles și bunurile culturale arheologice (definite împreună cu bunurile culturale istorico-documentare în art. 3 alin. (2), 1, a-l). Bunurile culturale mobile din categoria Tezaur sînt considerate a avea o valoare excepțională pentru umanitate (spre exemplu, piesele celebrului tezaur de la Pietroasele, care datează din epoca migrațiilor), pe cînd cele din categoria Fond sînt considerate a avea o valoare deosebită pentru România (cea mai mare parte a bunurilor culturale arheologice clasate aparțin acestei categorii). Pentru bunurile culturale arheologice, legea prevede că procedura de clasare se declanșează din oficiu, pe baza unui raport de expertiză întocmit de experți sau specialiști, acreditați de Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, de pe lîngă Ministerul Culturii și Identității Naționale (art. 11-12).

Mai departe, un întreg capitol al legii (Cap. 6) reglementează regimul juridic al bunurilor arheologice mobile descoperite întîmplător sau prin cercetări arheologice, unde la art. 1 se specifică: Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori avînd caracter preventiv, precum şi cele descoperite întîmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136 alin. (3) din Constituţia României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispoziţiilor legale. Am reprodus in extenso acest articol de lege pentru a scoate în evidență dreptul de proprietate publică exclusivă care se aplică tuturor bunurilor arheologice mobile, indiferent de modalitatea prin care sînt descoperite. În contextul dezbaterilor legate de regimul descoperirilor arheologice întîmplătoare și presiunea utilizatorilor de detectoare de metale pentru a obține recompense (recompensa bănească, după cum se spune în actul normativ) pentru predarea bunurilor arheologice mobile descoperite prin intermediul acestora (și nu întîmplător, printr-o acțiune neintenționată sau prin efectul factorilor naturali), cred că este necesar să amintim această prevedere legală.

Din păcate, observăm că în ultimul deceniu, odată cu creșterea numărului de deținători și utilizatori de detectoare de metale, numărul bunurilor culturale arheologice descoperite „întîmplător“ a crescut exponențial, descoperitorii solicitînd în marea lor majoritate recompensa bănească de 30% din valoarea descoperirii prevăzută de lege. Avem aici fără îndoială de a face cu un abuz, care folosește niște prevederi depășite ale legii. În perioada guvernului Dacian Cioloș, ministrul Culturii, Vlad Alexandrescu, a emis o instrucțiune prin care recomanda instituțiilor muzeale din subordinea ministerului să cerceteze cu foarte mare atenție contextul descoperirii bunurilor culturale arheologice mobile, înainte de a le achiziționa, și în a propune recompensa bănească pentru autorul descoperirii. Mai departe, ministrul Corina Șuteu a încercat să propună o modificare a acestui articol al actului normativ, dar nu a mai fost vreme.

Odată cu instalarea actualei coaliții de guvernare, s-a renunțat la orice modificare a acestui articol și s-au făcut presiuni din partea asociațiilor deținătorilor de detectoare de metale (dar și, într-un mod foarte ciudat, a managerului Muzeului Național de Istorie a României, președintele Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor) pentru abrogarea instrucțiunii emise de Vlad Alexandrescu. Avînd în vedere că regimul cercetătorilor arheologice din România este reglementat de OUG 43/2000, ar fi nevoie de o schimbare de substanță, care să redefinească regimul descoperirii arheologice întîmplătoare, să reglementeze modalitatea utilizării detectoarelor de metale atît în perimetrul siturilor arheologice, cît și în afara acestora, atunci cînd scopul activității de detecție este direcționat în chip manifest spre descoperirea de bunuri culturale arheologice, care, în opinia mea, ar trebui să fie exclusiv proprietate publică.

După cum ați putut vedea, lungul drum al obiectului cultural arheologic spre Fond/Tezaur nu este întotdeauna simplu. La începutul drumului se află arheologii, care, în condiții de foarte multe ori vitrege, încearcă să îmbogățească patrimoniul cultural național mobil, la capătul drumului se află procedura de clasare. Între aceste două etape, obiectul intră într un întreg proces de conservare și restaurare, operațiuni care se află într-o umbră nemeritată. Restauratorii din muzeele din România lucrează în condiții cu totul improprii, dar cu toate acestea nu am văzut specialiști mai dedicați meseriei lor decît aceștia. Practic, ei sînt cei care transformă descoperirea arheologică în obiect cultural arheologic susceptibil a face parte din Inventarul Patrimoniului Național Cultural Mobil. 

Florian Matei-Popescu este cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pîrvan“ al Academiei Române, București.

Foto: Ema Cojocaru