Drumul spre mare

Am opt ani și stau pe bancheta din spate a Trabantului unchiului meu. E singura mașină din familie și mi se pare, pur și simplu, perfectă. Trecem pe lîngă Daciile de pe șosea cu un fel de aroganță. Comentăm și-l încurajăm pe Goguță cînd intrăm în cîte o depășire. Nu ne lasă la greu și pentru asta îi sîntem toți recunoscători. Sigur, de cînd am plecat de acasă, s-a oprit de vreo două ori și n-a mai vrut să pornească, dar mereu s-au găsit niște trabantiști mai pricepuți decît șoferul nostru și am păcălit-o pînă la urmă. Ne salutăm cu toți, ca și cînd am face parte dintr-un club select. 

„Are personalitate băiatul ăsta“, zice mătușă-mea. Așa mi se pare și mie. Mă uit pe geam și lanurile de floarea-soarelui par nesfîrșite. Aș putea să merg o viață întreagă pînă la mare și nu cred că m-aș plictisi. Adulții din mașină sînt tineri și se amuză. Nu ne grăbim nicăieri, avem tot timpul din lume. Cumpărăm un pepene galben și-l mîncăm pe marginea drumului. Rîsetele noastre rămîn în urmă, așa cum se întîmplă cu bornele kilometrice la care ne uităm din cînd în cînd. Rămînem fără gaz, asta nu e prea bine. „Nu e grav, e pana prostului, tăticule“ – și așa am mai aflat ce pericole te pot ajunge din urmă. 

Îl împingem pe Goguță o bucată bună de drum, pînă la prima benzinărie. Bărbaților le scapă cîte o înjurătură, dar nu se supără nimeni cu adevărat. Facem pipi într-o tarla cu porumbi. Le arătăm degetul unora pe care i-am enervat și care ne claxonează ca nebunii. Cineva vindea niște piersici uriașe și nouă ne plouase în gură. Frînăm din scurt, să luăm o pungă. Pînă la mare mai e cale lungă. Urmează o masă mai consistentă, cu sandviciurile pregătite de cu seară și aranjate într-o cutie. Facem firimituri pe banchetă și le adunăm cu grijă. 

Goguță e cea mai docilă mașină. Cică e făcută din carton și dacă, Doamne ferește, îi dai un pumn, îți trece mîna prin ea ca prin brînză. Ce prostie! Sînt în stare s-o apăr în fața oricui care ar îndrăzni să zică ceva urît. Nu poate să fie decît invidie. Pînă la urmă ajungem la 2 Mai. Parcă am plecat de acasă de o săptămînă. E adevărat că eu am mai și dormit, iar moțăiala aia, cu capul sprijinit de banchetă, mi-a prins bine. O parcăm în fața gazdei și îi spunem noapte bună, după ce ne-am cărat înăuntru toate bagajele din portbagaj. Mie îmi pare rău că îl lăsăm pe Goguță acolo, singur, dar asta e soarta mașinilor. 

„Stăm doar cîteva zile aici, după aia plecăm mai departe în Deltă“, îmi zice mama. Și vestea m-a bucurat. Voiam aventură. Făcusem o mare pasiune pentru crenvurștii chinezești și n-am vrut să gust altceva în acea călătorie. 

Pe la 20 de ani am mai mers o dată pe drumul de la mare la București cu un Trabant. Era al unui băiat pe care-l cunoscusem în Vamă. A fost ultima dată cînd am mai călătorit cu modelul ăsta de mașină. Deși stăteam în față, mă simțeam ca-n copilărie. Recunoșteam absolut totul. Și mirosurile îmi reveniseră în minte. Nu-mi amintesc dacă i-am povestit atunci despre Goguță și despre locurile pe unde ne-a plimbat de-a lungul timpului. Nici nu conta, de fapt. Era doar o poveste de familie.

Foto: wikimedia commons