Dropii, zimbri sau bouri. I-am mîncat
În urmă cu vreo doi ani, în fața unui supermarket central, am văzut patru puștoaice, probabil în an terminal de gimnazială sau abia intrate la liceu, care ieșiseră de la cumpărături sporovăind adolescentin. Au decis să se așeze pe banca din fața magazinului și tot acolo să ia masa. Probabil că ele nu știu că asta însemna, pe vremuri, la botul calului.
Au împărțit cele patru perechi de bețișoare și două cutii cu sushi. Fac parte din generația anime, k-pop sau ceva pe acolo, că nu mă pricep. Cultură asiatică mulată pe europeni. Totul e fushion. Împăratul nu mai poartă nici haine, nici măcar blugi, ci se îmbracă în kimono. Nimic rău în treaba asta. Am avut blugi Pyramid, am avut și blugi evazați, acum port blugi rupți. Mai anapoda îmi pare faptul că nu găsesc sacouri regular fit decît foarte greu. Într-o lume care se îngrașă constant, cele mai multe haine sînt skinny. Probabil aspiraționale, dar nu cred într-o colaborare OMS–brand-uri celebre de promovare a dietelor sănătoase.
La cei aproximativ 14 ani ai lor este probabil ca părinții să fie corporatiști. Iar majoritatea covîrșitoare a celor din multinaționale suferă de lipsă de timp. Eficientizarea celui rămas se face prin apelarea la scurtături și renunțarea la unele activități. Gătitul, în special. Adevărat că e și simplu să nu mai gătim. Avem conserve, borcane și recipiente din plastic pline cu aproape orice. Avem, pe telefon, cel puțin trei aplicații delivery, iar mii de curieri se grăbesc cu trotinetele electrice și bicicletele printre noi, pe trotuare, să ne aducă mîncarea caldă. Avem hypermarket online. Avem ready-to-eat, ready-to-cook, to-go ș.a.m.d. Avem food court, food hub, street food, fast food. Avem și slow food, dar, cînd ești mereu pe fugă, cine are timp de detalii?
Este posibil ca, în cîteva generații, mîncarea să se simplifice și uniformizeze chiar pînă la variantele ireductibile consumate pe stațiile spațiale, în filmele SF sau desenele animate futuriste. Să mîncăm pastile și prafuri, eventual cu gust de ceva. Este posibil ca o generație pe cale să se nască să nu mai facă diferența dintre tăițeii cu varză și noodles cu kimchi, dintre pilaf, orez prăjit sau risotto. Să ignore orice tehnică, soi sau condiment diferențiator. Să nu le pese de particularitățile regionale sau de specificul microlocal. Să nu mai aibă timp să le pese. Habar nu am dacă viitorul o să presupună estomparea identităților naționale și aderarea la un grup mult mai consistent și la un rețetar internațional standard. Nici măcar nu știu dacă e de bine sau de rău. Poate îmbucurarea papilelor gustative o să fie o apucătură desuetă. Pe timpuri, în special în secolul al XIX-lea, mulți dintre bărbații care scriau cărți de bucate sau despre mîncare își explicau demersurile pentru a nu fi acuzați că se ocupă de „treburi prea lumești”. Poate chiftelele, slana afumată și piftia or să fie doar fun facts la lecțiile de istorie. Este posibil, așadar, ca strădaniile celor care astăzi încearcă să recupereze și să valorifice patrimoniul gastronomic național să fie o corvoadă perfect inutilă.
Cred, însă, că prezentul rămîne ofertant pentru recuperări culinare. Cred că mîncărurile bunicilor nu au doar valoare muzeală, ba chiar există destule restaurante de succes ale căror meniuri, măcar parțial, sînt concepute în baza acestui concept: comfort food. Noi încă ne permitem luxul de a mînca precum altădată (în sensul alegerilor exclusiv pozitive din trecut). Gustul se alterează de la o generație la alta. Am întîlnit mulți copii care refuză puii crescuți la sol, hrăniți și cu iarbă, și cu cereale. Carnea acestora, fermă, opune rezistență la masticație. E altfel și imediat respinsă de creierul obișnuit cu gustul și consistența surogatelor industriale îndopate cu concentrate și antibiotice. Am degustat (deși corect e „desgustat”) sute de feluri de mezeluri afumate chimic, cu un gust de fum atît de puternic încît „mi-a spart dinții”. Și cu enorm de multă sare. Ei bine, astea sînt cele mai vîndute (adevărat că și cele mai ieftine).
Cred că industrializarea este viitorul, așa cum ne este și trecutul. Producția în masă și reducerea costurilor sînt cele care au înlesnit ca populația lumii să depășească 7,5 miliarde de semeni. Încă nu sîntem siguri dacă ne-am statornicit pentru că am descoperit agricultura sau dacă am descoperit agricultura pentru că ne-am statornicit. Totul a început cu vreo 12.000 de ani în urmă, cînd din vînători-culegători am devenit agricultori și crescători de animale. Apoi ne-am perfecționat uneltele, am inventat mașinile ș.a.m.d., și chiar am devenit și culegători eficace și vînători și mai iscusiți. Am vînat dropii, zimbri și bouri. Acum pescuim nesăbuit ton și somon, iar culturile intensive de avocado pricinuiesc probleme enorme prin comunitățile vecine marilor livezi.
Între timp, dropiile recuibăresc prin sud, sute de zimbri au fost resălbăticiți și se înmulțesc prin Carpați. Pe bour nu a putut nimeni să-l mai salveze și se uită trist la noi de pe cele mai scumpe mărci poștale neaoșe. Parcă lăsăm în urmă prea multe extincții și nu aș vrea ca mîncărurile bunicilor să se numere printre ele. Cele ale bunicilor mei – nu de alta, dar eu văd cum se conturează o nouă generație de bunici crescută cu supă la plic și plăcinte congelate.
Cosmin Dragomir, jurnalist culinar și editor de cărți gastronomice, este fondatorul site-ului gastroart.ro și al editurii GastroArt. A publicat volumul Curatorul de zacuscă, o antologie de texte gastronomice.
Foto: wikimedia commons