Drobul de sare

Cu toții avem frici – frica fiind, de altfel, un mecanism vital care ne protejează de pericole, emoționale sau fizice. Unii le țin în frîu sau își înfruntă demonii. Alții se lasă copleșiți, riscînd să și le adîncească – fiindcă o frică instaurată și neînfruntată poate, de multe ori, să se amplifice, adăugînd pe suportul inițial o serie de angoase, anxietăți și fobii.

Lăsînd la o parte fricile personale, există frici colective? Sondaje și studii confirmă: climatul socio-politic își pune amprenta asupra unei nații, creînd temeri la nivel de masă. În Europa, în țările vestice, cele mai mari temeri sînt asociate cu actele de terorism și cu fenomenul migrației. În Est, corupția, situația economică și influența Rusiei sînt pe primele locuri în top.

În România, oamenii își declară cele mai mari îngrijorări vizavi de climatul politic, contextul economic, sistemul de sănătate sau cel de educație.

Însă toate aceste temeri verbalizate nu se construiesc ele, de fapt, pe o frică mai adîncă? O frică nedeclarată, dar de substanță, pe care nu o înfruntăm, căci ar spune destul de multe lucruri negative despre noi, și pe care o refulăm, la răstimpuri, doar în discuții inutile cu amicii.

Mi se întîmplă să vorbesc cu oameni care se declară îngrijorați de situația actuală din România. N-au votat, pentru că, spun ei, n-au avut nici o opțiune reală. Se revoltă la auzul știrilor, dar nu ies la proteste, pentru că, spun ei, tot nu se va schimba nimic. Cu alte cuvinte, suferim de o reală frică de a acționa. Iar lipsa de implicare ne transformă, de multe ori, în contemplatori ai drobului de sare.

Și pentru că mulți cunoaștem povestea, să ne amintim detaliile: un om își părăsește soția și soacra cînd le găsește bocind neputincioase la patului copilului. Pe horn, deasupra, se afla un drob de sare, care, dacă ar fi căzut, ar fi zdrobit copilul. Enervat, omul pleacă în lume, spunînd că se va întoarce doar dacă va găsi oameni mai proști. Dă, pe rînd, peste unul care vrea să prindă soarele cu „oborocul“, altul care adună nuci cu grebla, un al treilea care, în loc să dea jos fînul de pe casă, încearcă să urce vaca pe acoperiș – și toți sînt considerați a fi mai proști decît bocitoarele drobului de sare. Cu toate astea, omul nostru îi învață cum să facă să le fie bine, primește mulțumiri și se întoarce acasă, considerînd că totuși drobul de sare ar fi putut, într-adevăr, să cadă.

Povestea nu ne spune dacă, odată ajuns acasă, omul a mutat drobul de sare sau s-a pus pe căinat alături de familie. Cert e că acele personaje întîlnite, care nu știau cum să aibă lumină în bordei sau cum să-și hrănească animalele, au primit sfaturi bune și și-au îmbunătățit viața. Iar asta pentru că nu zăceau apatice, ci au fost văzute și auzite în strădania lor de a schimba ceva.

Ilustraţie de Ion BARBU