Dreptul la uitare

20 august 2019   Tema săptămînii

Două imagini îmi vin automat in minte de cîte ori aud cuvîntul „secret“. Prima este cea a zonei numite oubliette din castele sau din fortărețe, către care accesul se făcea numai prin tavan. Inițial, aceste grote, prevăzute doar cu trapă și cu o scară, au fost construite în perioada medievală pentru depozitarea mîncării sau chiar pentru gheață. În secolul al XIX-lea, expresia être tombé à l’oubliette, echivalentă cu a fi căzut în uitare, a ajuns să facă referință la faptul (sau la legenda) că astfel de fose au fost folosite de-a lungul timpului și pentru prizonierii incomozi, pentru orice secret uman care putea fi, literal, aruncat acolo și lăsat pradă uitării. A doua imagine, cunoscută fanilor filmului sud-coreean In the Mood for Love (2000), este cea din finalul acestuia, cînd personajul principal masculin își șoptește povestea iubirii interzise și neconsumate într-o săpătură în piatra templului Angkor Wat. După cum spune chiar el, în vremurile de demult, atunci cînd cineva avea un secret pe care nu dorea să îl împărtășească, se ducea sus pe un munte, găsea un copac, cioplea o gaură în el, își rostea secretul, după care o astupa cu pămînt. Iar acesta rămînea acolo pentru totdeauna.

Pentru mine, legătura dintre cele două spații pline cu secrete dramatice sau înduioșătoare, respectiv, există la nivel de uitare. Cînd tragem de firul subțire de ață care este secretul, ne jucăm cu distanța dintre dezvăluire și neaducere aminte. Diverse lucruri nu pot fi spuse pentru că riscă să provoace o deșirare a țesăturii sociale, întotdeauna fragile, acolo unde se fabrică raporturile dintre oameni. Odată pînza stricată sau cutia Pandorei deschisă, ies la iveală fapte, acte, sentimente care strică starea de fapt, tulbură ordinea personală și publică și se situează pe un traseu de coliziune cu valorile formale acceptate. Fără cele nespuse sau șoptite doar pe la colțuri, putem merge mai departe, păstrîndu-ne iluziile și liniștea. Nu cîștigăm în înțelepciune, aflînd TMI (too much information).

Fascinația pentru tot ce este neștiut rămîne. Însă prezentul nu ne mai oferă găuri săpate în scorburi sau în pietre ca să ne protejăm secretele. Cu alte cuvinte, epoca actuală ne-a luat dreptul la uitare. Indiferent de ce vrea fiecare să împărtășească despre sine sau de barierele puse în fața livrării de informații personale, sîntem cu totii expuși. Atunci cînd datele noastre sînt preluate și prelucrate de către interfețe non-umane, secretele nu mai au șansa să dispară în neant. Totul rămîne stocat undeva, ceea ce nu ne permite să mergem înainte și să ne reinventăm cu fiecare nouă experiență, dînd la o parte ceea ce nu mai contează. Filtrul meu existențial este mereu dublat de filtrul meu prostetic, al dispozitivelor pe care le am. Eu vreau să merg înainte, să schimb, ele mă trag înapoi, către felul cum am fost în cine știe ce moment, ales aleatoriu, din trecut. Dacă nu aș închide în telefonul mobil opțiuni și ușile virtuale în fața lui Google, mi-ar ști pe de rost traseele, obiceiurile de consumator, tot ce mi-a plăcut sau nu pe YouTube și la ce mă uit cel mai des, atunci cînd sînt doar eu cu mine. Pentru ca Alexa să nu mă înregistreze din start, trebuie să caut pînă la ultimul element din meniu în contul de Amazon, ca să cer să se șteargă istoricul conversațiilor pe care le prinde din mers.

Facebook, Apple și Google Photos răscolesc amintirile, terorizîndu-ne periodic cu fotografii din urmă. Poate că nu mă interesează să revăd o minunată poză dintr-o altă viață împreună cu un ex, pe care, vai, am omis să o șterg. Poate că acel animal pe care îl țineam acum zece ani în brațe nu mai este de mult. Poate că pur și simplu nu îmi pasă cum arătam cînd vizitam coasta Pacificului fix în septembrie 2008. Locul acela avea un sens aparte numai atunci, iar acum este atît de nesemnificativ încît nici măcar nu mai știu despre ce e vorba. Dacă am o prezentare, trebuie să fiu atentă să șterg de pe laptop istoricul căutărilor pe Internet, pentru că, dacă nu, reclame legate de temele frivole ale serii de dinainte (de exemplu, pantofi) mă vor urmări pe marginea paginii deschise la un articol serios pe care îl prezint studenților. Dreptul meu psihologic la uitare, carpe diem și irelevanță este tulburat și senzația de a fi mereu urmărită de vreun dispozitiv nu este doar în mintea mea. Accept, cu ironia de rigoare din democrația avansată unde trăiesc, că sînt o ființă urbană filmată zilnic de cel puțin cinci-zece camere de securitate instalate în locațiile publice unde îmi fac treburile.

Declarațiile de tinerețe ale unui politician sînt scoase la iveală și viralizate. Cu ocazia unor teste genetice făcute la zeci de ani după naștere, o persoană descoperă că tatăl său este un anonim de la o bancă de spermă și imaginea de sine i se alterează. Periodic, datele personale ale clienților sînt furate de la bănci și de la mari companii. După cum vedem în documentarul The Great Hack (2019), compania de data mining Cambridge Analytica s-a transformat într-o mașinărie de propagandă politică prin colectarea de informații de pe platformele sociale, cum ar fi Facebook. Folosindu-se tehnici inspirate din operațiunile psihologice militare sau ale serviciilor de contrainformații (de tipul „persuadează, schimbă, influențează“) (psych-ops), s-au inventat texte, clipuri și mesaje focalizate pe votanții indeciși – o practică folosită cu succes electoral în mai multe țări, cum ar fi Argentina, Kenya, Malaezia, Africa de Sud, culminînd cu Statele Unite.

Urma noastră virtuală se transformă într-o cicatrice eternă, neuitarea de sine devine o hărțuire de zi cu zi. În ceea ce privește puterea noastră de decizie, dorințele mimetice (mereu prin mediere – vreau ceea ce vrea celălalt, vreau să fiu celălalt care vrea ceva – ca în cazul reclamelor) ne domină viața. Uneori, conștiința de sine ne face să simțim nevoia de a ne proteja off-line la nivel superficial, secretizîndu-ne viața, închizîndu-ne din conturi și pos-tînd mai puțin narcisisme. Pe de altă parte, cînd alegem să împărtășim detalii ale vieții noastre, senzația controlului de la butoane ne împinge spre cosmetizare, înfrumusețare, editare și punere în scenă. Trandafirii galbeni din ultima poză aveau culoarea accentuată cu ajutorul aplicației Photoshop, nu? 

Cosana Nicolae Eram este conferențiar doctor la University of the Pacific, California.

Mai multe