Dreptul la acoperiş

„Nu putem fi mulţumiţi, indiferent cît de mare ar fi standardul general de viaţă, dacă o mică parte a poporului nostru este precar îmbrăcată, trăieşte în case prăpădite şi supusă pericolelor.“ Acestea sînt cuvintele lui Franklin D. Roosevelt în faţa Congresului american în 1944, atunci cînd lansa dezbaterea despre îmbunătăţirea standardelor de viaţă după ce pacea va fi stabilită în lume. Odată cu sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, multe speranţe s-au pus în redarea demnităţii celor care au supravieţuit, iar Roosevelt anticipa în acel discurs aşteptările oamenilor în noua ordine mondială. El credea că toţi oameni trebuie să aibă un trai decent, concretizat prin locuinţe şi îmbrăcăminte adecvate, siguranţă şi libertate individuală de a urmări propria fericire.

Ce s-a întîmplat ulterior? În bună măsură, calitatea vieţii oamenilor a crescut, dar se pare că, dacă acceptăm spusele lui Roosevelt, atunci nu putem fi mulţumiţi. Într-un film celebru, The Pursuit of Happiness, Will Smith joacă rolul unui tată care trebuie să aibă grijă singur de propriul fiu. Deşi depune mult efort pentru a trăi de pe o zi pe alta, la un moment dat este lovit de ghinion şi nu mai poate plăti chiria camerei în care locuia cu fiul său. Proprietarul îl anunţă sec că trebuie să elibereze locuinţa imediat. De aici încolo începe povestea lui Chris Gardner de a-şi îndeplini visul american. Doarme pe unde apucă, de la dormitoare sociale sau staţii de metrou, la toalete publice pe care le blochează cu picioarele pentru ca fiul său să se odihnească în siguranţă. Chris Gardner este un personaj ambiţios şi destul de iscusit, care pînă la urmă trece peste toate obstacolele pentru a ajunge un agent de bursă de succes. Pe parcursul strădaniei, atrag atenţia sfaturile pe care le dă fiului său: „Nu lăsa pe nimeni să-ţi spună că nu poţi face ceva!“, „Dacă vrei ceva, obţine-l! Punct“.

Asemenea sfaturi întrupează varianta ideală a visului american. Iar cei care rămîn doar cu succesul poveştii – adevărată, de altfel – vor pierde din vedere cozile de oameni care aşteptau, la fel ca Chris Gardner, să prindă o saltea pentru a dormi peste noapte. Nu toţi aveau „norocul“. Ceva nu a funcţionat întru totul cu visul american aşa cum a fost anunţat de Roosevelt cu mai mult de o jumătate de secol în urmă.

A avea un loc unde să ne simţim în siguranţă şi să ne odihnim pare a fi un lucru pe care moralitatea îl promovează. Credem că nu este în regulă ca oamenii să nu aibă un acoperiş deasupra capului. Această aşteptare morală a fost fixată în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care ne spune că „oricine are un drept la un standard de viaţă adecvat pentru sănătatea şi bunăstarea propriei persoane şi a familiei sale, incluzînd mîncare, îmbrăcăminte, locuinţă şi îngrijire medicală“. De aici decurge că a avea o locuinţă adecvată este un drept al omului. Dar ce fel de drept este dreptul la o locuinţă adecvată şi cum poate fi justificat?

Oprimă perspectivă reiese chiar din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Dreptul la o locuinţă este stipulat alături de dreptul la sănătate, ceea ce înseamnă că poate fi privit ca un drept social de a avea acces la anumite resurse care asigură respectul faţă de condiţia umană. În virtutea ideii că fiinţele umane au o demnitate, susţinem necesitatea de a asigura un anumit standard de bunăstare. Nu sîntem mulţumiţi dacă cineva este bolnav şi nu i se garantează o minimă intervenţie medicală. La fel, nu sîntem mulţumiţi dacă cineva nu are un acoperiş deasupra capului. În această interpretare, dreptul la o locuinţă se bazează pe o concepţie legalistă minimală de a asigura bunuri sociale celor care nu şi le permit. Ea exprimă idealul nostru moral că cei mai săraci oameni trebuie să-şi poată satisface nevoile fundamentale pentru a trăi într-adevăr ca fiinţe umane. Pe de altă parte, mai există o interpretare a dreptului la o locuinţă care nu îi vizează doar pe cei mai nefericiţi, ci societatea ca întreg. Statul nu asigură locuinţe sociale pentru o anumită categorie, ci sprijină şi corectează în general piaţa imobiliară astfel încît locuinţele să fie accesibile financiar pentru toţi oamenii, analog activităţii de monitorizare a preţurilor medicamentelor. În această interpretare, dreptul la o locuinţă nu presupune doar accesibilitate financiară, ci şi accesul la apa potabilă, energie, infrastructură, transport, parcuri, oportunităţi de educaţie şi interacţiune socială. Locuinţa primeşte aici o definiţie social-culturală deoarece mediul şi evenimentele sociale reprezintă o extensie a casei noastre.

Alţii au propus conceptualizări alternative în faţa obiecţiei că drepturile sociale nu sînt la fel de tari ca dreptul la libertate sau dreptul la proprietate privată. Ori de cîte ori există o tensiune între un drept social şi un drept negativ, cel din urmă ar trebui să aibă întîietate. De aceea este greu să justificăm nerespectarea dreptului la proprietate privată chiar şi atunci cînd încălcarea sa ar aduce utilitate socială. Dar dreptul la o locuinţă poate fi derivat din dreptul la libertate? Oare ne putem exercita dreptul la libertate dacă nu avem şi dreptul de a fi într-un loc? Dacă nu putem, atunci dreptul de a fi într-un loc este cel puţin la fel de fundamental ca dreptul la libertate. Să ne imaginăm o persoană care nu are nici un fel de proprietate şi nici resurse pentru a-şi cumpăra sau închiria o locuinţă modestă. Pentru a fi liberă, ea trebuie totuşi să-şi poată satisface funcţii de bază, cum ar fi dormitul, spălatul, urinarea, defecarea. Dacă nu poate să-şi sa­tis­fa­că funcţiile de bază, atunci este greu de crezut că poate trăi în vreun fel. Aşadar, dreptul la libertate implică şi dreptul de a ne satisface aceste funcţii de bază. Acolo, însă, unde dreptul la proprietate este aplicat în orice situaţie, ar putea fi imposibilă exercitarea dreptului de a ne satisface funcţiile de bază. În măsura în care dreptul la proprietate presupune exclusivitate asupra unui spaţiu, toată lumea ar putea, în principiu, refuza accesul. La fel se întîmplă şi în cazul spaţiului public deoarece există reguli ale proprietăţii publice care, în principiu, pot să excludă sau să limiteze drastic îndeplinirea funcţiilor de bază. De aici decurge că, pentru a ne satisface liber funcţii de bază, avem nevoie de un drept de a fi într‑un loc doar al nostru, care exclude posibilitatea ca ceilalţi să-l folosească.

Am văzut că dreptul la o locuinţă poate fi conceptualizat ca un drept social sau ca un drept la libertate. Ultima variantă, deşi fundamentează mai bine urgenţa şi tăria unui drept la locuinţă deoarece în lipsa lui, libertatea oamenilor este imediat ameninţată, pare să nu surprindă pînă la capăt intuiţiile noastre. Credem că un drept la o locuinţă este important şi pentru că ne ajută să avem o minimă bunăstare, concretizată prin siguranţă, intimitate, predictibilitate. Deşi tăria unui drept social este contestată, merită să întrebăm dacă sîntem dispuşi să depunem eforturi colective mai semnificative pentru a ne apropia de idealul moral al demnităţii vieţii umane.

Emilian Mihailov este director executiv al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.