Dragul tatii,

Mi-am dat seama, de ceva vreme, de unde cunosc privirea asta a ta, atît de hipnotizată & de hipnotică, pe care o ai cînd te uiţi la desenele animate cu Thomas sau la Lightning McQueen, aka Fulger din Cars: e, fără rest, privirea hipnotizată & hipnotică a lui Pound din filmuleţul de pe YouTube în care-l ascultă pe Pasolini citindu-i Cantos în versiune italiană. E privire de poeţel, aşadar, dragul tatii – şi asta-mi strînge inima. Dar mă consolez cu gîndul că poeţeii îşi pot găsi poezia nu doar în poezie ca atare, ci şi în fizică, sau în biologie, sau în matematici, sau în alte arte – sau în desene animate, iată.

Dacă însă se va întîmpla să-ţi găseşti poezia taman în poezie, îţi transcriu mai jos puţinul pe care l-am înţeles pînă acum din asta. Sigur, îl vei citi abia pe la începutul liceului, adică peste vreo zece ani, cînd se va vorbi despre YouTube cam cum vorbim acum despre patefoane, iar privirea aceea a lui Pound va fi, poate, pentru totdeauna pierdută pentru ceilalţi. În ce mă priveşte, ştiu c-o voi găsi mereu în ochii tăi, inflamată de locomotiva Thomas, de bolidul Fulger, de cine ştie ce joc, de cine mai ştie ce colegă de clasă.

Înainte de orice, să fie limpede: fie că eşti poet, poeţea sau poeţel, regula numărul 1 e să nu dai & să nu accepţi sfaturi. Poetul (poeta) ştie încă de pe cînd era poeţel (poeţea) că nimeni nu poate simţi durerea de dinţi a altuia; şi, deci, că sfaturile date unui suferind de durere de dinţi nu pot decît, cel mult, să-l enerveze. (Da, poezia poate fi la fel de sîcîitoare ca durerea de dinţi; iar scrisul poeziei poate fi, cîteodată, un dentist al naibii de bun.) Aşa că în nici un chip nu-ţi voi da aici sfaturi.

Îţi voi spune doar cîte ceva despre un lucru care a contat pentru mine pe vremurile cînd eram poeţel. (Nu te lăsa păcălit de diminutiv: a fi poeţel e un lucru mult mai important & mai minunat decît a fi poet. Toţi poeţii serioşi se întreabă cu inima la gură ce-ar fi zis poeţelul care-au fost cîndva despre ce scriu & despre ce fac ei acum. Fiindcă poeţelul judecă întotdeauna lucrurile fără jumătăţi de măsură, cu acea puritate neomenească fără de care nu poţi ajunge om. Poeţii au pierdut de mult acea puritate, şi de asta se tem, cel mai adesea, de poeţel – aşa cum te temi de conştiinţa ta mai bună. Da: poeţelul e conştiinţa mai bună a poetului, cam aşa cum greierele Jiminy e conştiinţa mai bună a lui Pinocchio.) Voi povesti despre asta fără prea mare filozofie, fiindcă, indiferent de ce ţi se va spune la şcoală, unul dintre cele mai rele lucruri pentru poezie este filozofarea în versuri: cele mai proaste poeme ale lui Eminescu şi Blaga sînt cele în care versifică filozofia, a lor (Blaga) sau a altora. Şi asta dintr-un lucru simplu: filozofia are de-a face cu adevărul, iar poezia cu frumosul. Una se face cu idei, cealaltă – cu imagini. Cînd le amesteci e ca şi cînd ai mînca ciocolată cu icre negre sau miere cu mujdei. Bune fiecare separat, însă scîrboase împreună.

Bun, să mă întorc acum la ce a contat pentru poeţelul care am fost. Păi, cel mai mult a contat întîlnirea cu un mare poet. Ştiu, în filmele americane vei vedea tineri poeţi sau tineri muzicieni care scriu sau compun capodopere aşa cum cîntă privighetoarea – adică spontan şi fără prea multă bătaie de cap. Artişti care compun natural, cum ar veni. Însă adevărul e tocmai pe dos: după cum îi spune chiar numele, arta e artificială, ceea ce înseamnă că: 1) nu se găseşte de-a gata în natură şi 2) se obţine, ca orice artificiu, printr-o anumită tehnică. Iar tehnica asta se învaţă. De la alţii. Adică de la cei care ţi se pare că au ajuns cam acolo de unde ai vrea tu să începi. Aşa cum pictorii îşi învaţă arta copiind tablourile maeştrilor, şi tu îţi vei învăţa arta furînd meserie de la poeţii care-ţi plac. Dacă eşti cu adevărat bun, poezia ta îţi va semăna ţie, iar nu lor; uite un exemplu printre atîtea altele: cînd Marius Ianuş era într-o criză de inspiraţie, maestrul lui, Alexandru Muşina, i-a pus în braţe un volum de Maiakovski şi i-a spus: „Imită-l cît poţi!“ Rezultatul: poate cel mai bun volum al lui Ianuş, Ursul din containăr, cu versuri aşezate maiakovskian în scăriţă, însă pline de energia celui mai puternic Ianuş.

Cu cît vei şti să admiri mai eficient, cu atît mai repede vei creşte. Iar dacă vei avea noroc, vei putea întîlni pe cîte unul dintre cei admiraţi în viaţa reală, nu doar în cărţi. Eu am avut norocul ăsta; l-am întîlnit, cînd aveam 19 ani, pe Mircea Ivănescu – şi am devenit chiar prieteni. Iar ce a contat cel mai mult, dincolo de toate discuţiile despre poezie & co., a fost chiar prietenia asta. De la Mircea Ivănescu am învăţat că poezia e o disciplină a prieteniei, iar nu un discurs cultural. Că poezia are importanţă în măsura în care te face mai OK pentru aproapele tău. Că poezia e o formă de confesiune reparatoare, de spovedanie, aproape, şi că a fi mîndru că eşti poet e cam la fel de stupid ca a fi mîndru de faptul că te spovedeşti.

Mare poet Ivănescu era, ba chiar cu asupra de măsură; dar era lipsit de orice emfază sau aroganţă. Numai un artist slab ţine să arate ca un artist – scria cîndva Andrei Pleşu –, fiindcă el simte că nu-i îndeajuns de artist pe dinăuntru, şi atunci ţine să compenseze asta pe dinafară. Ei bine, Ivănescu nu arăta deloc ca un poet. Extrem de original în scrisul lui, nu făcea deloc pe originalul în felul în care se purta; deşi despre poeţi se spune de regulă că-s atenţi doar la ei înşişi, el era un om cald şi generos, atent la ceilalţi – fiindcă poezia, tot de la el am învăţat-o, presupune şi atenţia concentrată la celălalt. (De aici îi vin şi precizia psihologică, şi empatia – calităţi majore ale poeziei.)

Pe scurt, dragul tatii poeţel, atît am să-ţi zic: poetul e un om care admiră, atent la ceilalţi, pe cît de original în scris, pe atît de normal în viaţă. Şi, mai ales, e un om cu prieteni – tocmai fiindcă poezia e o disciplină a prieteniei.

Cel puţin asta crede poeţelul din mine. 

Radu Vancu este poet şi eseist. Îl găsiţi la www.raduvancu.unspe.com.