Dragostea nu ucide
Am găsit, acum o lună, pe o pagină de Facebook despre handbal feminin, o ştire cu acest titlu „DRAMĂ: Handbalistă ucisă din dragoste cu sălbăticiune“. Era dintr-un ziar local şi nu era semnată. O tînără handbalistă, de 17 ani, din Tîrgovişte, legitimată la clubul de handbal al oraşului, fusese înjunghiată, de mai multe ori, de fostul ei iubit. A murit în braţele mamei, strigînd-o să o ajute în ultima clipă. Fata se despărţise de iubit şi, potrivit relatărilor din presa locală, părinţii au declarat că tînărul o ameninţa de două luni, nemulţumit de despărţire. M-am întrebat atunci, nu doar ca reporter, ci ca cititor, ce înseamnă pentru alţi oameni „să ucizi din dragoste?“.
La o căutare pe Google, majoritatea ştirilor despre subiectul handbalistei ucise folosesc expresia „crimă pasională“, ca o categorie care trebuie să includă şi informaţia respectivă. Nu e singurul exemplu. Alte astfel de etichete se găsesc adesea în presă, mai ales cea tabloidă, cînd e vorba de violenţă fizică sau sexuală: „Iubire cu năbădăi: mama a trei copii, snopită în bătaie de tatăl micuţilor, însă nu depune plîngere“, „Crimă pasională: şi-a omorît soţia fiindcă voia să îl părăsească“, „Crimă pasională în plină stradă“. O crimă sau un incident de lovire în familie ajung să devină subiect de can-can, fiind abordate nepotrivit şi fără empatie faţă de victime, care ar trebui în primul rînd protejate. Bagatelizarea violenţei aduce după sine judecata că astfel de incidente au loc doar în unele familii, unde şi victima, şi agresorul aveau ceva de împărţit şi astfel amîndoi sînt de vină – spun şi cei care cercetează modul cum se scrie despre violenţă. Oana Băluţă, activistă feministă şi lector universitar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, a reacţionat faţă de un astfel de titlu, într-o postare pe blogul găzduit de ziarul în care apăruse ştirea „Iubire cu năbădăi: mamă a trei copii, snopită în bătaie de tatăl micuţilor, însă nu depune plîngere“. Băluţă scria atunci: „mai întîi subiectul nu se bagatelizează pentru că nu scrii despre cum Ana şi Gheorghe, însoţiţi de cei trei copii ai lor, merg într-un parc de distracţii. Dacă aş fi jurnalist(ă), m-aş întreba: ce fac instituţiile statului pentru femeile, victime ale violenţei? De ce m-ar interesa rostul acestor instituţii, şi nu exclusiv numărul de like-uri şi de share-uri?“ Băluţă spune că, înainte de a ajunge în redacţii, ar fi util ca viitorii reporteri să înveţe din facultate cum să facă jurnalism deschis faţă de drepturile oamenilor, şi să nu fie atraşi spre tabloidizare. Că studenţii trebuie să poată face diferenţa între exemplele de bună practică şi cele negative, din presă.
Într-un studiu de caz despre felul în care mass-media reflectă violenţa sexuală, Tudorina Mihai de la organizaţia Front (parte din reţeaua informală de ONG-uri „Rupem tăcerea despre violenţa sexuală“), aminteşte de eleva de aproape 18 ani de la Liceul „Jean Monnet“ din Capitală, care în 2012 şi-a acuzat profesorul de sport că a violat-o într-o excursie la munte. Majoritatea ştirilor nu au protejat identitatea victimei, care era de altfel minoră. Victima a fost blamată; acuzaţiile fetei au fost puse la îndoială, înainte de orice verdict al instanţei şi, de cealaltă parte, a fost mediatizat şi, astfel, încurajat grupul de susţinere a profesorului. Un ziar central a făcut un sondaj prin care cititorii puteau vota dacă fata trebuie exmatriculată, mutată disciplinar de la liceul în care studia sau dacă să-i fie scăzută nota la purtare. Comentatorii au analizat comportamentul fetei, acuzînd-o făţiş; în emisiunea Acces direct, un jurnalist s-a exprimat astfel: „a-ţi bate joc de un om după ce l-ai incitat, că fiecare femeie are erotismul ei… scuzaţi-mă, i-aş pune 3 la dirigenţie şi aş pune-o să mai repete un an să-şi bage minţile în cap.“ Subiectul a fost trivializat, folosindu-se expresii ca „sexgate“, „profu de sex“, „excursia sexy“, şi s-a transformat rapid în subiect al emisiunilor de divertisment. Lipsa probelor a fost echivalată cu minciună din partea victimei (fără a se ţine cont de faptul că eleva s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală la patru zile după incident, deoarece părinţii ei nu erau în ţară).
Activiştii explică, într-un document al reţelei de ONG-uri, că reprezentarea trunchiată a violenţei sexuale în mass-media dăunează vieţii supravieţuitoarelor, în procesul de recuperare a acestora. Mai mult, nu le împuterniceşte nici să vorbească mai departe, în aşa fel încît alte femei, trecute prin aceleaşi incidente negative, să vorbească la rîndul lor. „Femeile care suferă o agresiune sexuală şi «beneficiază» de o reprezentare greşită în mass-media a acesteia, tind să fie blamate, judecate de către societate, grup de prieteni, familie. În zona rurală sau în oraşe sau comunităţi mici, aceste femei sînt criticate, îndepărtate de familia lor, îşi găsesc greu un loc de muncă, nu beneficiază de sprijin pentru a se reface.“
Reţeaua informală de ONG-uri „Rupem tăcerea despre violenţa sexuală“ propune, printre altele, ca emisiunile de divertisment în care se discută despre violenţa sexuală să fie atent monitorizate de un departament specializat al Consiliului Naţional al Audiovizualului; autorităţile care divulgă identitatea victimelor să fie sancţionate.
Într-un ghid de bune practici pentru jurnalişti, scris în 2005 de Centrul Parteneriat pentru Egalitate, autorii susţin că un element esenţial pentru o bună documentare şi scriitură este ca reporterii, înainte de orice, să înţeleagă că violenţa în familie nu este o problemă personală, ci una cu implicaţii sociale. „Se pot explica consecinţele comunitare şi sociale ale actelor de violenţă în familie – siguranţa vecinătăţii, a locului de muncă, costuri ale sistemului sanitar, reducerea productivităţii muncii şi efectele asupra copiilor. O modalitate ar putea fi şi plasarea actului de violenţă în familie într-un context mai larg, care poate sau nu să includă o prezentare «detaliată» a actelor de violenţă în familie, ceea ce presupune utilizarea mărturiei poliţiştilor, asistenţilor sociali, a avocaţilor. Actele de violenţă în familie nu trebuie să fie prezentate ca tragedii inexplicabile, imprevizibile“, se afirmă în document.
Cînd am început să relatăm despre cazurile alese pentru Proiectul „Toată Lumea din Familia Noastră“, nu memoraserăm ghiduri de bune practici, dar ceea ce ne-a ajutat să ne tratăm sursele cu empatie, bun-simţ şi deschidere, a fost procesul de pre-documentare în cadrul căruia am vorbit cu zeci de oameni care privesc diferit subiectul larg al violenţei în familie – de la victime, asistenţi sociali, pînă la coordonatori de adăpost, activişti, psihologi sau poliţişti. Cînd un poliţist din Craiova mi-a mărturisit că atunci cînd nu reuşeşte să-şi convingă sora să iasă din relaţia abuzivă, simte pe propria piele că puterile sale, ca profesionist, sînt limitate în faţa violenţei în familie, ne-am dat seama că pentru a scrie corect despre violenţă în familie trebuie să deschidem ochii cît mai bine şi cît mai mult. Pînă la urmă, jurnalişti sau nu, asta putem face întotdeauna, ca să ne bucurăm de o societate prietenoasă cu noi, orice problemă am avea.