Dragostea în vremea inteligenței artificiale

De cine și de ce ne mai îndrăgostim în zilele noastre? Cum mai iubim astăzi? Este dragostea diferită în vremea inteligenței artificiale? Nu cred că iubim fundamental diferit ca pînă acum, așa cum iubim de multe mii de ani, doar că există niște trăsături specifice timpurilor noastre care își pun amprenta în mod inevitabil și asupra modului în care iubim. Cred că una din caracteristicile cele mai importante este accelerația. Iubim mai repede, nu mai avem timp să „facem curte”, iubim rapid, iubim pe apucate, iubim împrăștiat, iubim pe-repede-înainte. Nu mai avem timp să reflectăm, să visăm la scenarii, să facem proiecții. E ca în mersul cu trenul, e diferența între mersul cu un tren rapid și unul personal. Dincolo de confortul călătoriei, cu cel personal mergi mai încet, ai timp de a „închega relații personale”. Mersul cu rapidul e iute și țintit. Marele efect este poate că ne-am mutat centrul de greutate de pe mers pe destinație. Nu mai contează acum atît cum mergi și ce faci în timpul călătoriei, important este să ajungi cît mai repede la destinație. Acum dominanta e speed-dating și speed-love. Viața ne e accelerată și acest lucru se întîmplă și cu iubirile noastre. Intrăm mult mai repede și ușor în relații intime. Ne „știm” înainte să ne cunoaștem. Grație profilurilor de pe rețelele sociale, nu ne mai descoperim încet, la foc scăzut, ci ne înflăcăram repede și ne devorăm rapid. Dragostea nu mai e o manieră de cunoaștere a noastră, de recunoaștere a umanității noastre, acum e mai mult un mod de a verifica compatibilitățile a două profiluri.

Nu ne mai dăm timp să ne cunoaștem în iubire, să ne dezvăluim, să dansăm în ritmurile traiului în comun. Ne iubim, ne căsătorim, divorțăm și o luăm de la capăt. S-a pierdut ceva, e ceva în plus? E altceva în mod fundamental? Cum spuneam la început, nu cred că toată această accelerație cotidiană ne-a modificat fundamental modul în care iubim. Cred astfel că marea încercare nu e aceasta de pînă acum, cea a rapidității și facilitații cu care ne angajăm în relații personale în ziua de astăzi, ci e cea pe care începem deja să o simțim din ce în ce mai pregnant în tot ce ne înconjoară: e prezența și interacțiunea cu programele de inteligență artificială. Problema e deci cum este iubirea în epoca inteligenței artificiale.

Marea provocare prin interacțiunea cu inteligența artificială e, cred, testarea umanității noastre. Este poate ultima frontieră pe care inteligența artificială (nu) o poate cuceri. Dacă inteligența artificială poate reproduce și componenta noastră de inteligență emoțională, atunci cred că o mașinărie inteligentă va putea cel puțin mima sentimente și emoții, făcîndu-ne astfel vulnerabili în fața îndrăgostelii de un algoritm.

Dragostea fiind un sentiment complex, profund uman, este poate marele test al umanității noastre pe care trebuie să-l trecem în fata mașinilor. Rămîne de văzut cum trecem această încercare. Cum noi ne robotizăm și cumva și însingurăm pe zi ce trece, și cum mașinăriile devin din ce în ce mai inteligente și umanoide, distanța dintre noi, oameni și mașini, devine din ce în ce mai mică. Puntea pare să fie exact emotivitatea noastră supremă: dragostea. Provocarea supremă a inteligenței supra-artificiale este dacă poate ajunge să iubească. Dacă vom putea să iubim cu adevărat niște roboți și să și fim iubiți de aceștia, atunci umanitatea noastră nu cred că mai este doar a noastră. Avem deja la îndemînă tot felul de programe, din ce în ce mai complexe, ce pot să ne ajute să ne selectăm partenerul potrivit. Problema este, însă, dacă o mașinărie poate să devină partenerul nostru, iubirea noastră, dragostea noastră. Mai mult, putem ajunge să spunem că astfel de mașinării dotate cu o super-inteligență artificială pot ajunge să iubească?

Dragostea presupune emoții, compasiune, intimitate cu persoana iubită, chiar o anumită dependență și, mai mult, o fixitate a minții cu privire la persoana iubită. Poate o mașinărie să satisfacă toate aceste cerințe? Poate o mașinărie să „simtă fluturi în stomac”? Poate o mașinărie perfectă să iubească imperfecțiunile persoanei iubite? Dar poate că nici nu e nevoie de așa ceva, poate că e de ajuns să poată doar să ne facă să simțim noi fluturi în stomac pentru un robot. Aici apare o distincție foarte importantă, cînd vorbim de dragoste, ce ne dorim mai mult, să iubim sau să fim iubiți?

Dacă prin a iubi înțelegem mai mult a iubi pe cineva, a fi în acea stare de îndrăgosteală, atunci nu cred că aici sînt probleme majore, întrucît și acum avem oameni care spun cu tărie că iubesc roboți. Nu e vorba aici de facilul a face sex cu roboți, ci de a-i iubi într-un sens cît se poate de uman. În ultimii ani au apărut astfel de cazuri în care diverși oameni s-au îndrăgostit de roboți cu care s-au gîndit de altfel să se și căsătorească. Mai avem apoi cîteva filme celebre de tipul Her (2013) sau Ex Machina (2014), unde s-a prezentat și explorat într-un mod foarte interesant și convingător exact această îndrăgosteală de o mașinărie. Umanitatea noastră este testată și de iubirea altor specii, cîini, pisici sau maimuțe, drept care granița poate fi sărită, cred, și în cazul în care semeni de-ai noștri iubesc diverși roboți. Aceștia pot fi și acum programați să mimeze comportamentul îndrăgostitului și să ne lase impresia că mașinăria respectivă chiar este îndrăgostită de noi. Acest lucru, deși ridică poate multe probleme psihologice și etice, nu aduce totuși o mare schimbare în testarea umanității noastre. În definitiv, și cînd avem parte de relații umane nu putem ști cu adevărat dacă sîntem iubiți pînă la capăt. Aici e mai mult o nevoie de a acoperi poate o anumită singurătate sau anumite inabilități sociale și emoționale, iar aceste lucruri ne pot duce uneori și la a iubi o mașinărie. Sexul cu roboți este astăzi o fantezie ce poate fi satisfăcută relativ ușor, însă chiar acest lucru ne testează, de fapt, umanitatea arătîndu-ne ce vrem noi cu adevărat de la persoana iubită. Dacă vrem doar un partener sexual, atunci o relație sexuală cu un robot poate să fie chiar mai confortabilă decît una cu un partener uman, impredictibil și de neînțeles. Cu mașinăria, lucrurile stau mai simplu: îți poți programa robotul să răspundă exact nevoilor și fanteziilor tale sexuale, fără tergiversări și neînțelegeri. Robotul pe post de obiect sexual, care îți satisface docil fanteziile și nevoile biologice, este o reală amenințare și concurență neloială la adresa unui partener pe post de obiect sexual. Problema este dacă vrei mai mult de o simplă descărcare biologică. Asta înseamnă poate să vrei fluturi în stomac, să vrei să fii tu într-o anumită stare de îndrăgosteală. Cum spuneam, și acest lucru este posibil și chiar s-a întîmplat în zilele noastre, existînd oameni îndrăgostiți de mașini. Marea provocare este dacă robotul se poate îndrăgosti. Abia atunci putem spune că mașinăria inteligentă a trecut granița umanității noastre. Și nu vorbim aici de a mima dragostea, căci acest lucru se poate întîmpla și în cazul semenilor noștri, ci de a simți dragostea. Poate, oare, un robot să fie îndrăgostit, să simtă că are aripi și goluri în stomac? Poate un robot să devină subiectiv, să devină obsesiv, să ajungă să nu își mai dorească nimic altceva decît să fie cu persoana iubită? Mai mult, dacă noi ne putem îndrăgosti de roboți și roboții se pot îndrăgosti de oameni, pot oare roboții să se îndrăgostească de alți roboți? Ne-am putea astfel trezi cu o lume populată de roboți care se pot îndrăgosti între ei, care pot deveni geloși și care se pot lupta și distruge reciproc pentru un alt robot. 

Deja cred că mergem prea departe cu acest exercițiu de imaginație, premisa de la care am plecat fiind că roboții ar putea ei înșiși să ajungă să poată iubi. Nici nu mai contează dacă ar iubi oameni sau roboți, important e dacă ar putea să ajungă să iubească în modul nostru profund uman. Aici cred că este hotarul ultim care ne desparte de o mașinărie. O mașinărie, oricît de complexă ar fi aceasta, nu cred că poate să fie și să se simtă îndrăgostită. Cel puțin nu în modul nostru uman, imperfect și subiectiv, dar totuși atît de tragic și măreț. Nu văd cum un robot s-ar sacrifica din iubire sau cum s-ar sinucide din deznădejde. Niște algoritmi simpli l-ar scuti de astfel de pierderi și halucinații.

O altă problemă pe care o ridică iubirea este că aceasta este unică în felul ei, ea nu poate fi reprodusă. O adevărată relație de iubire este una dată de un univers plin de înțeles care se încheagă între doi oameni pe baza intimității, atașamentului și grijii pe care o manifestă unul față de celălalt. Acest lucru nu cred că este de atins de către o mașină. O mașină poate să învețe multe lucruri, dar nu cred că poate să învețe să iubească sau cel puțin nu în modul nostru uman. Apoi, să nu uităm că noi putem iubi în multiple moduri, multiple persoane. Putem iubi ca părinte, copil, ca iubiți îndrăgostiți... O mașinărie poate fi programată să își adapteze comportamentul la diverșii subiecți umani sau ne-umani cu care interacționează, dar nu cred că poate să ajungă să iubească uman, cu atît mai mult, să iubească în multiplele moduri prin care un om poate să iubească un alt om. Nu cred că poți iubi ca părinte atîta timp cît nu ești părintele cuiva, după cum nu te poți simți și comporta ca un liliac atîta timp cît nu ești liliac. Iubirea este o experiență ultimă de învățare și testare a limitelor tale. Iubirea ne face să vedem mai bine ce vrem și cine sîntem. Poate avea o mașinărie această experiență transformatoare? Am mari îndoieli că acest lucru se poate vreodată îndeplini.

Pe scurt, cred că inteligența artificială, care o să devină o prezență banală în viața noastră, cum au fost toate marile descoperiri umane, deși ne provoacă și testează în mod fundamental umanitatea, nu va reuși niciodată să poată să iubească și deci să fie cu adevărat umană. O inteligență artificială, oricît de inteligentă ar fi, tot artificială rămîne. Or o iubire, dacă e iubire cu adevărat, atunci e autentică, iar dacă e autentică nu poate fi una artificială. Q.E.D.

Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București și prorector al acestei universități.