Dragilor,

10 decembrie 2014   Tema săptămînii

Comunismul a fost o teribilă molimă. Nu numai pentru noi, românii, ci pentru întreaga lume, căci fiecare a fost afectat, mai mult sau mai puţin, de „braţul lung al Revoluţiei“ (cum îl numea Stalin). Aş vrea să pot zice că odată cu 1989 am scăpat definitiv de acest sistem corupt şi bazat pe interese, însă, din păcate, lucrurile nu stau aşa. Aş vrea să pot zice că acum sîntem „liberi“, dar libertatea întotdeauna va fi îngrădită de către stat, oricare ar fi organizarea acestuia. Libertatea primordială – cum spun filozofi ca Hobbes, Locke, Rousseau şi alţii – s-a pierdut în momentul în care oamenii au ieşit din starea lor naturală şi s-au grupat, semnînd (bineînţeles, metaforic) un „contract social“, o promisiune de a respecta nişte norme autoimpuse. În cazul în care propriile reguli ar fi fost încălcate, ceilalţi ar fi avut grijă ca cel ce încălcase pactul să fie pedepsit conform unor legi dinainte stabilite.

Observăm, aşadar, că acest concept de „libertate“ nu este altceva decît o iluzie. Niciodată nu vom putea spune cu francheţe absolut totul, căci se vor găsi oameni care să îl condamne şi să îl ostracizeze pe cel ce ar ieşi din limitele bunei-cuviinţe acceptate de societate. Or, nu este libertatea prin definiţie o permisiune de a face şi spune orice? Este adevărat, faţă de epoca pre-’90, ne permitem să facem mult mai multe comentarii, însă nu ne dăm seama că şi acum orice mişcare a noastră este urmărită cu ajutorul tehnologiei, că părerile pe care le expunem pot fi foarte uşor înregistrate. Este incredibil, dar nu mai există viaţă privată.    

Să ne întoarcem însă la căderea Cortinei de fier. Din nefericire, mentalitatea din epoca „de aur“ persistă în rîndurile populaţiei. Mulţi zic că îşi doresc să nu fi fost dat jos Ceauşescu, că el era băiat bun, ne dădea de mîncare, aveam cu toţii slujbe, casă... Aparent, aceştia au uitat brusc cum oamenii erau săltaţi din pat în timpul nopţii de Securitate şi duşi la închisoare (sau mai rău), cum orice spuneai putea fi o condamnare la moarte, cum se stătea ore interminabile la coadă în gerul dimineţii pentru un litru de lapte şi o bucată de pîine, cum nu exista căldură decît cîteva ore pe zi în timpul iernii...

Eu, unul, sînt fericit că m-am născut după 1989. Mă bucur că Europa s-a unit şi oamenii au reuşit să răstoarne, fie pe cale paşnică, fie prin lupte de stradă, un sistem corupt, o ideologie defectuoasă aplicată de nişte demagogi însetaţi de putere. Nu mai aveam mult pînă cînd 1984 al lui George Orwell s-ar fi transformat din ficţiune în realitate. Dar instinctul natural de autodeterminare a dus la răsturnarea dictaturii comuniste şi instaurarea capitalismului, un tip de guvernare în care fiecare este pentru el. Nu am ajuns încă în stadiul de „război al tuturor împotriva tuturor“ – cum spune Thomas Hobbes despre perioada dinainte de formarea statului –, deoarece există reguli şi sîntem crescuţi ca să le respectăm. Dar avînd în vedere că dintre toate sistemele politice, capitalismul este singurul care nu impune cetăţeanului de rînd un anume fir al vieţii de urmat, nu îl obligă să muncească, să trăiască sau să moară, putem conchide că este cel mai mic rău dintre toate relele, permiţînd fiecăruia să îşi aleagă propriul destin şi să facă orice doreşte cu viaţa lui. Nici nu mai are rost să pomenesc de inegalitatea socială, de corupţie sau de diferenţele materiale uriaşe între pătura îmbogăţiţilor peste noapte şi clasa muncitoare, deoarece aceste subiecte sînt dezbătute zilnic de către mass-media, arma principală a acestui sistem.  

Pot încheia afirmînd că mai toate statele din lumea actuală au adoptat capitalismul (cu bine cunoscutele excepţii: Cuba, China, Coreea de Nord, Vietnam etc.) datorită permisivităţii acestuia în cadrul relaţiilor externe. Între statele capitaliste se formează mult mai uşor tratate diplomatice prin simplul fapt că organizarea politică, economică şi juridică este, în mare, aceeaşi. Şi (contrazicîndu-l pe Leibniz), chiar dacă nu trăim în cea mai bună lume posibilă, eu mă consider norocos să fac parte din societatea actuală, cu toate defectele şi imperfecţiunile ei. 

Eugen

Eugen Dediu-Sandu, 18 ani, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Sfîntul Sava“, Bucureşti 

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.

Mai multe