Dragilor,

Am ajuns la Cluj cu bine şi vă scriu, deşi am vorbit la telefon azi-dimineaţă. Nu am nepărat ceva să vă spun, dar am simţit nevoia să folosesc stiloul ăla chinezesc pentru care m-ai certat teribil pe la vreo 6 ani, tati, că i-am îndoit peniţa. Scrie bine, vezi?! În tramvai a fost înghesuială. O femeie mai veştedă a început să scuipe tandru printre dinţi că lucrurile stăteau altfel mai demult, că tineretul s-a stricat şi ea nu are loc pe scaun. Am înţeles din vorbele ei că cedarea locului în tramvai ar ţine de o ideologie politică, şi nu de bun-simţ. M-a întristat. Am 20 de ani şi m-am născut probabil prea tîrziu. Deja apăruseră iaurturile cu fructe şi salam săsesc era din belşug. Am avut şi chipsuri. Mami, tu ziceai că aveaţi doar eugenii şi biscuiţi Carei. Că pîinea era pe cartelă. Cozile pentru lapte şi carne erau interminabile, raţia – fixă şi alternativa – inexistentă. Cred că de asta îţi place să vezi fiecare sortiment, cînd mergem la cumpărături, şi acorzi proporţii cosmice alegerii unui banal detergent de vase.

Nu înţeleg uneori ce a fost Revoluţia, dar înţeleg de ce a fost. Îmi povesteai rîzînd, tati, că ai încercat să-ţi laşi plete (erai fan Beatles) şi ai fost săltat pe stradă, tuns şi cu minţile proaspăt băgate în cap. Mi-ai mai spus şi cum ai stat vreo patru ore la linia ferată din capătul satului, aşteptînd ca bunica să-ţi aducă un exemplar din Comoara din lacul de argint a lui May, şi despre dezamăgirea ta profundă cînd ai înţeles că bătuse librăriile din oraş degeaba – nu se găsea. Cînd i-ai dat Ioanei una dintre păpuşile mele, m-am supărat teribil, mami, să ştii. Era a mea. Nu cred că tu aveai un simţ al proprietăţii aşa de dezvoltat privitor la păpuşile pe care le făceai, cu mătuşa Mărioara, din cioturi de porumb şi le împodobeaţi cu păr din cîlţi. Ah, şi plăpumi din scutece de pînză. Pentru plete, cărţi, păpuşi, dulciuri şi alte programe la televizor decît propagandă şi Pistruiatul nu merită să mori, ştiu. Dar cred cu tărie că merită să mori pentru un principiu, lăsînd drept moştenire libertatea, nu doar acareturi.

Am făcut un efort de imaginaţie şi m-am gîndit cum era azi, dacă mişcarea din ’89 se încheia cu totul altfel. După o tentativă de revoluţie, supravegherea ar fi fost şi mai strictă, libertatea – şi mai încătuşată, consecinţele nealinierii la ideal – şi mai drastice. Am încercat acest exerciţiu pentru că la fel de bine azi puteam citi literatură de partid, nu Orwell şi Pasternak. „Wind of Change“ a lui Scorpions ar fi fost doar istoria melodioasă a unui eşec. Probabil că nu erau nici atîtea soiuri de pufuleţi. Tati, n-ai fi mers la teologie. Mami, nu ai fi putut deschide cofetăria. Dudu nu cred că ar mai fi mers la poliţie, cu riscul de a fi instrument de coerciţie. Cel mai probabil nu mi-aş fi permis să spun că mă enervează Engels şi Deleuze. Aş fi purtat uniformă. Şi duminica ar fi fost altfel. Bunica zice că le-a sigilat biserica de cinci ori şi puneau perne în geamuri cînd se întîlneau pe furiş. Catacombe în blocuri, arenele în suflet şi leii doar pe o stemă ce nu ne-ar mai aparţine. Nu-mi place să aud lucrurile astea. Mă neliniştesc teribil. Piteşti, Poarta Albă, Galaţi. Gulag. Normalitatea şubredă de azi a fost plătită scump, dar, din păcate, mulţi o percep drept damnare. Ca doamna din tramvai. Ca mulţi alţii care spun că a fost mai bine înainte, fără să fi experimentat în totalitate acest înainte, atitudine superficială cu iz de miopie istorică. Fără să realizeze că acum au libertatea de a striga împotriva sistemului, tocmai datorită lui. Că pot părăsi ţara cînd vor. Că pot cumpăra orice carte, citi orice ziar. Că văd şi reversul medaliei, în orice minut, şi au dreptul de a refuza, de a alege şi a schimba.

Nu ştiu ce m-a făcut să vă scriu. Probabil întîlnirea cu doamna plină de regrete.

Ca să vă asigur că încerc să-mi înţeleg puţin libertatea şi istoria. Şi să vă înţeleg şi pe voi. Mă grăbesc să merg la un curs, aşa că închei. Aveţi grijă de voi şi vă mulţumesc. Pentru toate. Şi ţie, tati, că ai ieşit şi tu în mulţime în noaptea aia, deşi nu prea ştiai ce se petrece. Aşa se nasc eroii, din întîmplare.

Emma

Emma Puştan, 20 de ani, anul II, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.