Dragii mei părinţi,

10 decembrie 2014   Tema săptămînii

Sîntem o familie fericită, şi asta m-a făcut să nu văd, pînă astăzi, că între generaţiile noastre există un conflict despre care v-aţi ferit întotdeauna să-mi vorbiţi. Ce vă spun mai departe o să doară, pentru că redeschid o rană veche. Dincolo de fiul vostru, sînt însă un tînăr clocotind de cei 20 de ani ai săi. Apasă asupra mea şi a voastră nişte lucruri pe care le simţim, dar nu le spunem, apasă asupra noastră istoria recentă şi o vină pe care nu vreţi să v-o asumaţi.

M-am născut după 1989, într-o ţară nu tocmai minunată. O ţară cu o tranziţie aproximativă şi incompletă spre democraţie, cu o imagine negativă în străinătate, o Românie săracă şi coruptă. Mi s-a spus că aşteptaţi de la mine şi generaţia mea să schimbăm ceva, pentru că voi nu mai puteţi face nimic. Cu naturaleţe, mi-aţi dat în braţe responsabilitatea de a repara nişte alegeri proaste de care eu nu sînt vinovat. Nu v-am auzit asumîndu-vă vreo vină pentru ultimii 25 de ani pe care-mi cereţi să-i refac. Vă reamintesc faptul că, după 1989, nu eu am abandonat conducerea ţării în mîna unor politicieni care nu o meritau, nu eu am votat preşedinţi care au dezamăgit, nu eu am stat degeaba 25 de ani în care era clar că lucrurile nu merg în direcţia în care ar trebui să meargă. Acum vă derobaţi de orice răspundere şi îi acuzaţi pe alţii. De vină este contextul istoric nefavorabil. De vină sînt, mai ales, cei ce ne-au condus şi încă ne conduc. Şi pentru că aruncarea responsabilităţii asupra trecutului nu oferă un alibi suficient, criticaţi deopotrivă viitorul. Îmi spuneţi că fac parte dintr-o generaţie care nu mai ştie să muncească onest, care nu mai are respect, care stă prea mult în mediul virtual şi se distrează prea mult.

Dragii mei, vorbesc cu voi, şi prin voi caut să mă adresez tuturor părinţilor: va veni vremea cînd voi da şi eu samă de ale mele cîte voi fi făcut cu ţara asta. Dar deocamdată, trăim în lumea pe care aţi creat-o voi.

Vă rog să nu vă mai minţiţi frumos. În 1989, a fost un context istoric dificil, care explică unele eşecuri, dar nu el este vinovat că, în loc de o democraţie pur şi simplu, aţi acceptat o democraţie originală. Oare le veţi spune victimelor din 1989 că au murit degeaba, pentru că oricum contextul era nefavorabil? Clasa politică a ajuns la putere cu acordul vostru tacit, cu votul vostru şi datorită lipsei de reacţie timp de 25 de ani. Şi nici prezentul nu-l gestionaţi mai bine: dacă justiţia începe să meargă, o catalogaţi sceptici drept „răfuială politică“, dacă avem un preşedinte care ne dă speranţă, îl acuzaţi că „oricum nu are echipă“. Poate că, parţial, este aşa cum ziceţi, că doar nu era să schimbăm peste noapte bordeiul în palat. Dar lucrurile încep să se mişte, şi voi le puneţi piedică. V-am văzut nemulţumiţi de protestatarii care blochează circulaţia, pentru că din cauza lor nu puteţi ajunge la serviciu. V-am ştiut stînd în casă la televizor, în timp ce noi îngheţam în Piaţa Universităţii. Voi afirmaţi că vreţi să trăiţi într-o ţară mai bună, dar cînd cineva militează pentru asta, îl dispreţuiţi. Veţi merge oare toată viaţa la acelaşi serviciu, dînd vina pe acelaşi context istoric, pe aceeaşi clasă politică şi pe noua generaţie? Eu nu sînt membru al unei generaţii imorale şi compromise: sînt un om al timpului meu, căruia nu i-ar folosi la nimic să fie cum aţi fost voi odată.

Vreau să treceţi peste acest blocaj care vă face să puneţi în spatele altora eşecurile voastre. Vă rog să vă asumaţi această Românie aşa cum e ea, căci eu nu pot plăti pentru vina părinţilor mei. Şi mai e ceva ce nu pot face singur: să continui schimbarea care a început pe 16 noiembrie. Eu pot fi doar avangarda: pe voi vă vreau contragreutatea matură a tendinţelor mele năprasnice. Dar, pentru a juca acest rol, trebuie să vă reconciliaţi cu voi înşivă şi să vă doriţi ca noi să nu mai fim ca voi. Şi atunci, împreună, vom înţelege de ce poţi iubi România la nebunie: pentru că sînt atîtea de schimbat şi de făcut, încît n-o să ne plictisim pînă la finalul vieţii.

La final, închid bucla şi redevin fiul vostru, dar vă rog să luaţi aminte şi la tînărul de 20 de ani,

Cristopher 

Cristopher-Teodor Uglea, 20 de ani, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti 

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.

Mai multe