Dragi părinţi,

10 decembrie 2014   Tema săptămînii

Am convingerea că ultimii 25 de ani au fost extrem de dificili pentru voi. Tineri, proaspăt ieşiţi din comunism, v-aţi întemeiat o familie în care aţi considerat necesar să am şi eu un loc. Într-o ţară „bolnavă de libertate“ şi marcată de puternice convulsii sociale, cel mai bine caracterizate prin episodul Mineriadelor, aţi avut curajul să priviţi mai departe şi să fiţi de părere că fiul vostru are un viitor în această ţară. Şi bine aţi făcut! Astăzi, sub imperiul unor concepte precum planning familial, introdus pe nesimţite în programele şcolare în răstimpul în care nu abordăm alte probleme stringente considerate a fi tabu, poate că nu aş avea curajul vostru... Conştientizez cu stupoare că m-am născut în anul cu cea mai mare rată a inflaţiei preţurilor – 256,1%. Şi totuşi, aţi mers mai departe.

Au fost ani exuberanţi, ani în care spiritul „antreprenor“ secular al românilor s-a manifestat din plin. Una dintre primele sărbători de Crăciun de care îmi amintesc coincide cu momentul în care aţi conectat televizorul la reţeaua prin cablu. Sătul de desenele animate de pe TVR, redundante şi cu eterna voce a Irinei Margareta Nistor, dar pe care voi le-aţi fi adorat în comparaţie cu Mihaela, am descoperit Cartoon Network. O revoluţie pentru generaţia mea şi totodată primele noastre lecţii de limba engleză. Occidentul nu mai părea aşa de departe...

Nu a trecut mult şi aţi cumpărat primul calculator. Avea proporţii deloc neglijabile şi o grafică ce ar putea astăzi doar să stîrnească rîsete. Dar jocuri precum Snake, Aladdin sau Pipes au făcut deliciul generaţiei mele. În peisajul cotidian al uneia dintre puţinele grădiniţe cu program prelungit de pe atunci, am păşit cu adevărat într-o lume fermecată, chiar dacă astăzi, cînd revăd locurile copilăriei mele, sînt nedumerit. Vedeam în fiecare bătător de covoare o poartă de fotbal. Leagănele ruginite erau naturale, în peisajul urban obosit ce mi-a înconjurat întreaga copilărie. Dar pentru noi nu conta. Important era să nu ne pierdem cheia ce atîrna de gîtul nostru, legată de un şiret lung.

Eram sigur că şi voi aţi trăit la fel. Peisajul era în mare la fel, dar starea de spirit – complet schimbată. Pentru mine, zilele de weekend erau lipsite de orice îndatorire patriotică. Nu am plantat nici un copac, decît din spirit civic. Nu mi-am început anul şcolar niciodată culegînd recolta. Nu am avut tabloul Preşedintelui deasupra tablei sau în manualele de la şcoală. Modele de tineri pentru mine au fost cei din Jocul lui Ender sau De veghe în lanul de secară, şi nu cel din Tinereţea revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Aş cădea într-o capcană, însă, dacă aş privi lucrurile dintr-o perspectivă maniheistă. Sentimentele au rămas aceleaşi. Iubirea avea aceeaşi vigoare. Tragedia generaţiei voastre a fost că nu v-aţi bucurat de libertate. Exteriorizarea sentimentelor voastre era filtrată de un sistem fundamentat pe concepte artificiale şi inerte. Şi cînd aţi luptat pentru aceasta şi au murit mai mult de o mie de semeni de-ai voştri într-o Revoluţie confiscată, nu aţi ştiut să gestionaţi această libertate. Frustrările voastre s-au soldat însă cu imense beneficii pentru noi. Astăzi, sînt mai aproape de Viena decît de Bucureşti. Pot studia la Talinn sau chiar la Roma, fără a avea nevoie de aprobarea Partidului. Trăiesc într-o democraţie care îşi alege preşedintele pe baza informaţiilor rostogolite în mediul virtual. Studiez şi gîndesc în limbi străine şi sînt limitat doar de cele 24 de ore ale unei zile şi de inerentele defecţiuni ale societăţii.

Sacrificiile voastre nu au rămas fără răsplată. Spaţiul apusean ne răsplăteşte astăzi îndeosebi pe noi, pentru lipsurile prin care aţi trecut voi. Nu vom putea să judecăm cele întîmplate pentru că poate, spre deosebire de voi, parte din prietenii mei sau poate chiar eu aş fi acceptat să lucrez cu Securitatea sau să absolv Academia „Ştefan Gheorghiu“. La fel de bine puteam să ne petrecem ultimele zile din viaţă într-un sanatoriu, izolaţi pentru convingerile noastre diferite de cele ale Partidului. Dar moral, avem obligaţia de a cerceta cele întîmplate, sine ira et studio, şi să învăţăm din lecţia voastră, pentru ca asemenea grozăvii să nu se mai întîmple niciodată. Dragi părinţi, sper că nu v-am dezamăgit şi mai sper că voi face tot ce se poate ca nepoţii voştri să trăiască într-o lume mai apropiată de idealul vostru! Marius

Ştefan Marius Deaconu, 21 de ani, Facultatea de Istorie, Universitatea din Oradea 

Fotografii din Colecția Costică Acsinte — proiect inițiat de Atelierele Albe și Muzeul Județean Ialomița.

Mai multe