Dragă Marc,

Semănăm în atîtea privinţe, mai ales cînd e vorba despre defecte, complexe, slăbiciuni, isterii, orgolii, încît am decis să-ţi scriu ţie, nu Sarei. Pe ea o văd pregătită să străbată deşertul Sonora fără echipament, după care să se certe cu o gaşcă de traficanţi mexicani de droguri, pe care să-i scoată din minţi.

Întîmplător sau nu, scrisoarea asta vine într-un moment al naibii de dificil în viaţa mea, pe care încerc din răsputeri să ţi-l ascund, pentru că aşa scrie-n manualele de creşterea infanţilor, să nu te-mpovărez pe tine cu problemele mele, ci totul să decurgă invers, fiindcă, aşa cum îi urlam eu mamei în adolescenţă: „Nu io v-am cerut să mă faceţi!“ Right.

De pe la vreo 30 de ani am început să mă gîndesc la moarte, însă nu aşa, seara, înainte de culcare: imaginează-ţi o maimuţă cu pene, cocoţată mereu în ceafa ta, care-ţi distruge absolut orice moment de linişte sau, horribile dictu – bucurie. Bănuiesc că asta se numeşte obsesie. Iar tu nu-mi eşti de ajutor, pentru că fiecare pereche de încălţăminte, care-ţi rămîne mică, mie-mi aminteşte de respectiva maimuţă.

Dar hai mai bine să-ţi descriu viaţa mea: petrec cam opt ore şi jumătate la birou, unde muncesc destul de mult, ba chiar aş îndrăzni să spun că peste o anumită medie a celor de vîrsta mea. Cînd ies la lumina zilei (vara) sau în plină beznă (iarna), îmi ia cam zece minute să scap de grimasele absolut caraghioase pe care le fac din cauza ochilor dezlipiţi de ecran. Reuşesc să scap de durerea cruntă de spate în tot atîta timp. Asta înseamnă cam tot drumul de la serviciu pînă la grădiniţa ta, de unde ieşi plin de o veselie dezarmantă şi, în general, cu o nouă pretenţie: „Azi îmi citeşti, ai promis!“ sau „Azi ne jucăm cu soldăţeii, fiindcă ieri ai uitat!“ Te asigur că nu am uitat, nu uit niciodată de tine, dar sînt seri în care nu mai pot altceva decît să zac pe canapea ca un oposum bătrîn, cu o bere în mînă, gîndindu-mă la toate lucrurile pe care aş vrea să le fac, dar care-mi par la fel de dificile ca escaladarea Everestului. Îmi adun durerea de ficat, senzaţia de iască din plămîni, îmi privesc deprimat burta în oglindă şi mă recompun în faţa computerului, pentru munca nocturnă – adică traducerile. Cîteodată, mai adaug vreo 20-30 de minute pentru surfarea Amazoanelor, în căutarea marilor bestseller-uri, care-s toate la fel, ca soldaţii de lemn din povestea pe care ţi-am citit-o. Sau ca armata chineză din teracotă. Toate sînt geniale, autoficţionale şi ne plac de nu mai putem. La sfîrşit, încerc să citesc. Şi nu mă desprind de carte pînă nu-mi fac norma, chiar dacă a doua zi nu mai ţin minte nimic. Din două-n două nopţi te apucă pavorul nocturn, cam în secunda în care reuşesc să aţipesc, după care nu mai pot adormi. Dimineaţa nu mai ţii minte nimic – pavorul tău şi cititul meu, cam acelaşi lucru. Tot atunci, dimineaţa, cînd eu şi maică-ta avem comportamentul unor deţinuţi care merg la gazare, eşti într-o mare vervă, care însă se reduce la nivel discursiv – ne laşi cu mare largheţe sufletească să te îmbrăcăm, în timp ce te uiţi, invariabil, la Uimitoarea lume a lui Gumball. În drum spre grădiniţă, ne imaginăm că sîntem în jocul Super Mario Bros – tu eşti Mario, eu sînt Luigi şi trebuie să sărim peste crăpăturile din asfalt. După care eu o iau de la început. Am ajuns să resimt ieşirea din perimetrul Tineretului – Unirii ca pe o excursie în străinătate.

În weekend-ul trecut am fost împreună pe munte: am făcut o haiducie, adică am plecat pe platou dinspre Babele, spre vîrful Omu, unde am şi ajuns, în cele din urmă. Pe la jumătatea drumului, ai început să ţipi la mine, erai proiectat, cu tot metrul tău înălţime, pe o creastă bună de poster, şi strigai: „Nu eşti tu şeful!“ Erai supărat, de fapt, că nu eşti destul de agil, că nu sari destul de bine, că eşti, un pic, în urma altora de vîrsta ta. Am vrut să-ţi spun atunci, dar nu m-ai fi înţeles: stai liniştit, toată familia noastră, pe linie paternă, e formată din împiedicaţi. E ca şi cum am avea nişte şuruburi lipsă în picioare, oase-n burtă, ne ascundem fragilitatea, fără prea mare succes, în spatele unor priviri crunte. Dar, îţi spun, totul va fi bine pînă la urmă. Dacă am reuşit eu, o să poţi şi tu, pentru că ai un mare atu: sînt lîngă tine.

Să-ţi spun un secret: toată copilăria, pînă la facultate, am fost terorizat de orele de sport. Iar emblema terorii era capra. Mă refer la un aparat sinistru, o gogoaşă învelită în piele aspră, cocoţată pe patru picioare, peste care trebuia să sărim. Cînd îmi venea rîndul mie, păşea Michael Jackson în sala de sport. Toată lumea se aduna în jur şi începeau să-mi scandeze numele la mişto. Pentru că, inevitabil, rămîneam cocoţat pe capră, cu curul în sus, dînd din picioare ca un gîndac răsturnat, îmi venea tot sîngele-n cap şi blestemam printre dinţi (iar aici, cel crescut în Berceni, în blocul ITB, avea un repertoriu de invidiat). Încearcă să-ţi imaginezi ce însemna asta, mai ales cînd îi vedeam ochii Florentinei, febleţea mea de-atunci. Dar s-a rezolvat, n-a fost o tragedie, aşa cum totul se va rezolva şi pentru tine – în cazul meu, totul a luat sfîrşit cînd am intrat, în clasa a XI-a, la ora de sport, după două sute de vodcă cu băieţii. M-am dus la profă şi i-am spus să-şi bage capra-n cur că eu nu mai sar în viaţa mea. M-a înţeles, doar eram vedetă: abia apărusem într-un reportaj de la SOTI, cu patru ţigări în gură. Gîndeşte-te că avem ceva ce bunii săritori la capră şi-ar dori: avem papagal, ne merge mintea, sîntem extrem de talentaţi la înjurături şi avem ochi frumoşi.

S-ar putea să nu fie foarte clar ce am vrut să-ţi spun, aşa că-ţi fac un rezumat: de cînd te-ai născut, viaţa mea cunoaşte două coordonate totemice – momentul cînd deschizi ochii, dimineaţa, şi inevitabil îmi zîmbeşti, şi clipa în care te văd cînd te iau de la grădiniţă, cînd alergi spre mine. Cît despre slăbiciunile moştenite, îţi repet, ai un mare avantaj faţă de mine: mă ai aici, un soi de postament (din ce în ce mai şubred, e adevărat) pe care te poţi sui pentru a contempla lumea săritorilor la capră, cu un surîs orgolios pe buze.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi director editorial al Editurii Polirom.