Dragă Luca,

Stau şi te aştept. Iar. E tîrziu şi sînt nervos. Fumez. Cine mai merge să-i vadă a treia oară cîntînd pe proştii ăia?

Te iubesc foarte tare, dar mă enervezi îngrozitor. Nu cred că m-a enervat cineva în halul ăsta. Şi asta de vreo doi ani încoace. Nimeni, sînt sigur, niciodată, nimeni. Iar cînd sînt nervos, am tendinţa de a deveni incoerent. Ştii asta. În plus, acum sînt nervos şi obosit. Dar cînd vine vorba de tine, lipsa de coerenţă, în mod paradoxal, mă face să gîndesc mai clar şi atunci sar de la o idee la alta, aparent fără nici o logică.

Uit de problemele legate de şcoală, detaliile zilnice capătă proporţii apocaliptice. Aranjatul prosopului pe calorifer, după ce faci duş, mi se pare la fel de important ca cititul cărţilor lui Borges, simt că urmele de pastă de dinţi de pe chiuvetă îţi blochează accesul la Blecher. Bascheţii aruncaţi în mijlocul sufrageriei mă fac să cred că nu vei vedea niciodată filmele lui Bergman, ba mai mult, chiar dacă le vei vedea cumva, cîndva, nu vei înţelege mare lucru, pentru că ai devenit insensibil şi abrutizat din cauza versurilor lui Marduk. Hainele murdare aruncate peste tot, farfuriile pline cu resturi îmi confirmă faptul că nu vei asculta niciodată nici Gentle Giant, nici Mozart, nici Bach. Mirosul de floricele îmi face rău, iar sunetul mesageriei telefonice mă face să văd roşu în faţa ochilor. Roşu aprins.

Şi atunci, simt că explodez şi îmi vine să te pedepsesc pe vecie, iremediabil, ireconciliabil şi ireversibil. Simt că trebuie să suferi şi tu la fel ca mine. Să vezi şi tu roşu în faţa ochilor. Acelaşi roşu aprins. Să-ţi confisc nu doar calculatorul, ci toate lucrurile. Tot. Să nu-ţi mai vorbesc. Să nu-ţi mai dau mîncare. Să te închid în cameră, de unde să nu ieşi decît peste ani de zile. Mulţi ani.

Pe scurt, avem o problemă. Şi-ţi propun să o tratăm examinînd cîteva opţiuni. Inginereşte.

Au fost momente în care mi-am dorit să te dai cu capul de zid, să ajungi într-o fundătură şi să te blochezi, să-ţi dispară toate opţiunile, pentru ca apoi, într-o zi, după ce te vei fi trezit, să apari spăsit, cu capul plecat şi spunînd cu vocea gîtuită că da, ai înţeles că ai greşit, că noi, părinţii tăi, am avut dreptate. Şi atunci, eu, uşor flatat şi copleşit de milă, ajutat de înţelepciunea vîrstei, să şterg totul cu buretele şi să te transform, în sfîrşit, în... mine. Să purtăm haine identice, diferite doar prin mărime, să ascultăm aceeaşi muzică, să vedem aceleaşi filme, mai ales că aici ne intersectăm într-o oarecare măsură. Să avem aceleaşi păreri şi aceleaşi reacţii. Să vedem lumea cu o singură pereche de ochi. Şi lumea să ne vadă la fel. Eu şi tu, tu şi eu. Identici.

Dar mi-am dat seama că, de fapt, nu vreau asta.

Sau aş putea să mă transform eu în tine. Să nu mă mai culc înainte de 2 noaptea. Să nu mă trezesc înainte de prînz. Să nu mai învăţ. Să nu mai mănînc roşii niciodată, deşi mi-au plăcut, vreme de 45 de ani. Să am parte de un prim pogo, iniţiatic, apoi de un moshpit. Tribal. Epic. Ştiu că nu voi înţelege versurile, dar îmi vei face tu un semn cînd trebuie să fug şi, la greutatea mea, nu cred că voi avea rival. Crowdsurfing împreună, bere, fumat pe ascuns. Corpse la birou. Un monitor mai mare. Floricele pot să-mi iau cînd vreau. Sînt ieftine.

Dar nu cred că vrei asta.

Un om foarte deştept, un cibernetician (nu mă întreba ce înseamnă asta, că nici eu nu ştiu prea bine) pe nume Heinz von Foerster a născocit o vorbă, un aşa-numit imperativ etic (nici asta nu mă întreba ce înseamnă, e ceva destul de complicat, dar obligatoriu de aplicat, din punctul lui de vedere). Von Foerster zice aşa: "I always act so as to increase the total number of choices“ / „Acţionez întotdeauna astfel încît să sporesc numărul total de alegeri posibile“. Nu-i aşa că-i o chestie deşteaptă? Plus că a trăit peste 90 de ani. Eu aş vrea să trăim 90 de ani. Amîndoi, împreună. Nu ar fi rău. Deloc. La 16 ani poate nu ţi se pare important, dar, crede-mă, devine.

Ia gîndeşte-te puţin. De exemplu, eu să ascult Ghost, tu să citeşti Calvino. Tu să tunzi iarba, eu să nu mai consider pedala dublă o tîmpenie. Să plîngem împreună la Waters, să rîdem împreună de prostia umană, de cretini. Aici avem ce face că sînt mulţi. Să nu facem rău. Să nu ne luăm prea în serios. Să ne ferim de ridicol, de cele mai multe ori, să fim ridicoli împreună, alteori. Tu să înveţi despre vectori, eu să opresc maşina şi să cer indicaţii de la necunoscuţi cînd ne rătăcim. Tu să înţelegi că autoironia este foarte utilă, iar răzbunarea este o mare prostie, eu să-ţi accept glumele tembele. Şi tot aşa, pînă la 90 de ani. Ce zici?

Cînd sînt Arenele, vinerea asta? Aş merge şi eu. Am vorbit cu mama. Putem sta pînă la răsărit. Ne lasă.

Te iubesc,

Dan 

P.S. Nu uita să închizi uşa cu cheia şi pune prosopul pe calorifer după ce faci duş. Ţi-am lăsat Aleph pe noptieră. Poate-ţi va plăcea.

Dan Nicolaescu este coproprietarul librăriei Anthony Frost din Bucureşti.