Dragă eu din viitor,

Sînt tu din trecut, mai exact din 2022. Acum, cînd scriu aceste rînduri, sînt adolescentă.

Nu știu cum voi fi în viitor, ce voi reuși să fac, dar îți mărturisesc acum că mi-e puțin teamă. După cum cred că îți amintești, trăiesc niște vremuri tulburi, unde nu știm dacă încălzirea globală este mai amenințătoare decît războiul. Aș descrie lumea în trei cuvinte: criză, frică și nesiguranță.

Totuși, trebuie să știi că nu mă resemnez. Nu pot accepta ideea de a nu face nimic, de a lăsa viața să își urmeze cursul, pentru că viața ne-o facem noi. Ca o rotiță în mecanismul complex al societății în care trăim, ca o piesă de puzzle, aș vrea să contribui la ajutorarea celor care mă înconjoară.

Altor adolescenți, însă, cred că le este mai greu decît mie. Dorința de apartenență, teama de a nu fi suficient de buni, nevoia de a se afirma indiferent cum. Toate acestea au apărut din cauza mediului în care sîntem crescuți. Stresul continuu datorat conflictelor la nivel local și mondial ne-a făcut să suferim, neștiind cum va deveni ziua de mîine.

Cu toate acestea, în sufletul fiecărei persoane de vîrsta mea se ascunde – sau poate iese ușor în evidență – dorința de a schimba lumea. Ne dorim pace, nu conflicte, și egalitate, nu discriminare. Mai important este să facem schimbări noi, cei care avem posibilități, deoarece există și persoane care sînt mai puțin norocoase. Nu neputincioase, nimeni nu merită să fie catalogat astfel. 

Noi, adolescenții prezentului, avem întipărită suferința colectivă a generațiilor trecutului, așa că sîntem mai sensibili la conflicte. Nu știu exact cauza, dar ca urmare a progresului tehnologic, s-a format o prăpastie între prezent și trecut, noi fiind prinși pe o parte, iar adulții pe cealaltă. Între cele două părți se găsește un pod șubred, pe care cei mari au fost nevoiți să îl treacă. Adolescenții prezentului sînt învățați cu acesta, dar cred că atunci cînd vom deveni, la rîndul nostru, adulți, nu va mai reprezenta o punte nesigură către necunoscut. Am credința că vom fi niște persoane mult mai înțelegătoare, din cauza – sau poate datorită – modului în care am fost formați. 

De ce trebuie să suferim noi în urma neînțelegerilor adulților? Oare vom ajunge și noi așa cînd vom crește sau vom rupe șirul traumelor transmise din generație în generație? Aceste întrebări care în aparență nu au nici un răspuns mă macină, pe zi ce trece, tot mai mult. 

Învățați de mici să ne potrivim în tipare, avem, totuși, dorința de a încălca regulile, cu scopul de a ne găsi propria personalitate. În mod paradoxal, apreciem diversitatea mai mult, așadar ne vom integra, poate, mai bine în societate și ne vom accepta unii pe alții, devenind mai toleranți. 

Sper că vom ajunge să trăim într-o societate asemănătoare cu cea actuală, dar care este învăluită în pace. Dacă lucrurile nu vor decurge așa cum îmi doresc, te rog să mă anunți, pentru a mă strădui mai mult. Nu știu ce voi face, dar ca orice adolescent, visez la un mîine mai bun. 

Cred că acum sînt puțin melancolică și nu pot spune că îmi displace. Văd pe fereastră niște pescăruși care zboară lin înspre rîu, prin văzduhul senin, și o frunză cafenie de castan care se desprinde de pe ramuri. Deși aceste lucruri simple mă liniștesc, mi-e teamă să nu dispară… Tu mai vezi așa ceva de la fereastra ta?

Te întreb, în cele din urmă: a dat roade tot acest efort? Vom reuși să depășim aceste momente de cumpănă pentru a crea o lume mai bună?

Nu vreau să ghicesc ce rol voi avea ca viitoare piesă de puzzle, dar sper că m-am descurcat bine și ți-am deschis drumul către o viață ușoară. Îmi doresc, de asemenea, să mai ai mulți ani frumoși de trăit!

Casandra Vasile are 15 ani și este elevă la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București.