„Două vieți și două identități”
„Cioran, care a murit în 1995 la vîrsta de 84 de ani, este mai puţin preţuit în ţările vorbitoare de limba engleză, iar asta se întîmplă, parţial, din cauza eforturilor profesorilor universitari români de a analiza în original operele lui Cioran scrise în limba sa maternă, în tinereţe, înainte de a deveni un eminent scriitor francez. După cum observa Charles Simic într-un articol din The New York Review of Books din noiembrie 2010, Cioran a fost etichetat de către aceste autorităţi drept fascist şi antisemit. [...]
Însă astfel de calificative sînt profund injuste, întrucît se bazează numai pe scrieri categoric minore ale unui Cioran de 20 de ani, care suferea de o insomnie cronică atît de acută încît, în scris, delirul său includea încurajări spre canibalism, elogii ale epilepsiei şi propuneri de eutanasie ale tuturor persoanelor de peste 35 de ani. [...]
Sînt notabile prieteniile sale apropiate cu evreii, inclusiv cu români precum Paul Celan şi Benjamin Fondane – prietenii care au reprezentat mult mai mult decît simple gesturi simbolice de bunăvoinţă. Atunci cînd în 1944 Fondane a fost arestat în Parisul aflat sub ocupaţie, Cioran l-a implorat pe Jean Paulhan, influentul redactor de la Gallimard, să îl însoţească la poliţie pentru a încerca să îl elibereze pe Fondane, explicîndu-le autorităţilor că e o importantă personalitate literară. [...]
În ciuda numeroaselor sale nesocotinţe, Cioran rămîne, la centenar, un scriitor de succes, alert şi perspicace. Posteritatea sa ar trebui să depindă de cititori dornici să se concentreze în primul rînd pe cărţile sale în franceză, şi nu pe eforturi puerile care nu mai pot prezenta nici o importanţă imediată, cum e cazul redescoperirilor pînă de curînd necunoscute. În încercarea de a dezgropa aceste mai degrabă neinteresante texte în română, unii autori le-au dat cititorilor în engleză veşti proaste despre Cioran. Veştile bune rămîn, pînă la un anumit punct, neexplorate, oferind material pentru încă un secol de apreciere a lui Cioran.“
(Benjamin Ivry, „De acord“, 30 martie 2011, The Jewish Daily Forward)
* * *
„N-are rost să ne repezim la cărămida de la Quarto, care reuneşte operele complete ale lui Cioran, sau asupra voluminosului Cahier de l’Herne consacrat filozofului, pentru a căuta acolo una sau două maxime suficient de disperate încît să se lipească perfect de cea de-a o suta aniversare, celebrată pe 8 aprilie, deşi Cioran s-a alăturat îngerilor în 1995. Tot ce a ieşit din peniţa sa nu vorbeşte decît despre asta: căderea omului în timp. Cioranologii, cioranofilii şi cioranolatrii [...] au putut totuşi să îi ureze un călduros «La mulţi ani!». Nu în faţa mormîntului său din Montparnasse: acolo avem cele mai multe şanse să îl găsim absent. Mai degrabă în altă parte. În ultimele zile, am putut să îi salutăm spectrul melancolic în sala bizantină a Palatului Béhague. Amabasada României a devenit pentru această ocazie specială o adevărată ciorangerie (galerie Cioran): Alain Lecucq şi compania sa au jucat acolo Mansardă la Paris, o piesă de Matei Vişniec – povestea unui filozof franco-român care, părăsind biroul redactorului său, uită itinerariul ce duce din strada Sébastien-Bottin către intersecţia cu Odéon şi se pierde prin Europa... Dacă municipalitatea s-ar fi gîndit să aşeze o placă comemorativă pe faţada străzii Odéon, nr. 21, amintind că aici a trăit un maestru în silogisme ale amărăciunii, cu siguranţă că personajul ar fi ajuns cu bine la destinaţie. ş...ţ E adevărat că cercetarea cioraniană este o constantă work in progress, chiar dacă ea nu merge întotdeauna în direcţia cioranolatrilor. Jacques de Decker anunţa şi el de curînd, în Le Soir, apariţia cărţii Über Deutschland – Aufsätze aus de Jahren 1931-1937, colecţie de articole din tinereţe, în care Emil Cioran îşi exprima admiraţia faţă de sistemul care se instala atunci în Germania şi faţă de omul care o conducea: «Nu toată lumea merită să fie liberă, prejudecata libertăţii pentru toţi este o ruşine» etc. Ceea ce nu îi va opri pe numeroşii iubitori ai nihilismului lui Cioran să îl citească astăzi, şi nici nu va împiedica Bucureştiul să îl sărbătorească...“
(Pierre Assouline, „Cioran sau despre inconvenientul de a fi celebru“, 24 aprilie 2011, La république des livres)
* * *
„Cine-l mai citeşte pe E.M. Cioran în ziua de azi? Cineva trebuie să o facă, dat fiind că majoritatea cărţilor sale au fost traduse şi sînt publicate. La universităţile la care doctoranzii şi profesorii sînt familiarizaţi cu fiecare filozof şi teoretician literar francez recent, Cioran este practic necunoscut, deşi a fost un gînditor mult mai fin şi a scris o proză mult mai bună decît mulţi dintre aceştia. Mare parte din neglijarea lui Cioran e cauzată fără îndoială de viziunea sa intransigent de întunecată asupra condiţiei umane; la el, denunţarea creştinătăţii şi a filozofiei seamănă cîteodată cu delirul unui nebun. Pentru a face totul şi mai derutant, Cioran a avut două vieţi şi două identităţi: românul Cioran din 1930, care a scris în română, şi apoi mai bine cunoscutul Cioran francez, care a scris în franceză. De la moartea lui în 1995, revelaţiile senzaţionale despre simpatiile sale din tinereţe faţă de Hitler şi despre implicarea sa în Garda de Fier, mişcarea românească profascistă, naţionalistă şi antisemită, au contribuit de asemenea la marginalizarea sa. Şi totuşi, în urma publicării în 1949 a primei cărţi scrise de el în franceză, Cioran a fost aclamat în Franţa ca un mare stilist şi un gînditor demn de a fi comparat cu marii moralişti ai secolelor şaptesprezece şi optsprezece, precum La Rouchefoucauld, La Bruyère, Chamfort sau Vauvenargues.“
(Charles Simic, „Filozoful insomniei“, 11 noiembrie 2010, The New York Review of Books)
fragmente alese şi traduse de Ruxandra Ciocîrlan
Credit foto: Editura Humanitas