Două povești exemplare

11 noiembrie 2010   Tema săptămînii

Despre nevăzători nu ştiam mare lucru. Doar locurile comune care îţi trec pe la urechi sau prin faţa ochilor din filme, cărţi ori poveşti de familie. Din ele transpar personaje în general tragice sau legate de lumea interlopă. În cel mai bun caz eroi romantici. În viaţa de toate zilele, cel puţin în momentul de faţă, lucrurile nu mai stau aproape deloc aşa. Mulţi nevăzători trăiesc o existenţă din multe puncte de vedere normală, datorată, într-o mare măsură, progresului tehnicii: programelor computerizate speciale, care le facilitează accesul la aceleaşi informaţii pe care noi, cei cu vedere, le considerăm de la sine înţelese.

Cînd l-am întîlnit pe Ovidiu Tuduruţă „din inima Ardealului, student, în anul III, la Drept, la Cluj“, după cum s-a prezentat singur, am avut un sentiment de ruşine: ruşine pentru prejudecăţile mele anterioare, care îmbrăcau dizabilităţile într-o aură aparte, altfel, înspăimîntătoare. De fapt, livrescă şi inadecvată. 

Ovidiu este un tînăr prezentabil, foarte îngrijit, mai îngrijit ca noi, cei cu vedere, poate. Jovial, vorbăreţ şi cît se poate de în largul lui. Nicicum un personaj melodramatic. Nu face caz în nici un fel de povestea lui, chiar mă roagă, explicit, să nu accentuez coarda sentimentală: „A fost, la 10 ani, un accident, urmat de un caz de malpraxis. O joacă de copii, o lovitură la ochi. Deja sînt dezorganizaţi anatomic amîndoi ochii. Am avut acum doi ani o evisceraţie de cornee pentru a-mi pune lentile de plastic, pentru design“. 

Deşi a rămas fără vedere pe viaţă, Ovidiu nu poartă pică nimănui şi nu caută vinovaţi. Nu a rămas cu frustare sau ranchiună. „Nu am acţionat în nici un fel, din diverse motive. Mi se părea că depuneam efort inutil, şi am refuzat să fac ceva în sensul acesta.“  

Declin şi adaptare 

Starea de normalitate în care Ovidiu se află acum nu a venit de la sine: „La început a fost o perioadă de declin şi în acelaşi timp de încurajare. Practic, declinul era back-up-ul pentru încurajare. Cu muncă multă şi cu ajutor din partea familiei. Muncă de adaptare: se schimbă tot sistemul de organizare a obiectelor din jur. E uşor de explicat: creierul şi-a format un sistem de reprezentare pe bază de imagini. După ce am acumulat dizabilitatea asta, a încercat să-şi creeze repere pe baza imaginilor pe care le-a stocat înainte de accident. Acum creierul reprezintă pe sistem grafic tot ce fac. Văd în minte, în termeni populari“. 

Copilăria, chiar după accident, a continuat să-i fie una fericită: „Mi-am petrecut-o la bunici, cu copii fără dizabilităţi, la modul abundent. Am depăşit acolo anumite complexe“. 

În privinţa educaţiei, dl Tuduruţă a ales o şcoală specială pînă a terminat liceul, „prin faptul că, acumulînd deficienţa tîrziu, aveam nevoie de ajutor ca să depăşesc problema. Acolo sînt mult mai puţin elevi. Răbdarea e principiul. Dacă aş fi acumulat deficienţa acum, în 2010, m-aş fi îndreptat spre învăţămîntul de masă“. 

Din liceu a devenit activ, a participat la: Consiliul naţional al elevilor Cluj, apoi a colaborat cu cei de la ARDOR (Asociaţia Română de Dezbateri, Oratorie şi Retorică). La Drept a intrat datorită debate-ului: „Eram pasionat de orice formă de discurs şi m-am gîndit că Dreptul o să mă ajute pe linia asta“.  

Progresul tehnologiei  (şi nu numai...) 

În facultate se descurcă uşor, îşi scrie cursurile pe laptop, îşi scanează materialele. Tehnica, în momentul de faţă, îi este un sprijin serios: „Acum a fi nevăzător e cel mai uşor handicap datorită tehnologiei. Din alte puncte de vedere, poate, e mai greu… Începînd cu ustensilele de bucătărie şi continuînd cu telefonul cu GPS cu voce sintetică... Dacă aş vrea să plec în Australia în baston şi cu un telefon cu GPS, mă pot descurca excelent. Ca să scriu, există pe computer un soft, Jaws: un screenreader – o voce sintetică – care spune literele şi cifrele. E foarte bine realizat, în aşa fel încît nevăzătorii pot ajunge la performanţe. Sigur, înainte era Braille-ul. Dar computerul înseamnă mult mai mult. E demonstrat că în rîndul persoanelor cu handicap se poartă sedentarismul. Pentru nevăzători e un mare avantaj că măcar acasă folosesc computerul“. 

Cum lucrează pe computer la modul concret? „Cînd am un document word, şi nu numai document, ci orice program, declanşez respectivul screenreader printr-o combinaţie de taste. Tot aşa se pot declanşa şi Internetul şi progame de chat, şi Messenger-ul…“ 

Nu doar tehnologia a avansat, ci şi opţiunile profesionale pe care le au, astăzi, nevăzătorii. Acestea sînt aproape nelimitate, aproape aceleaşi ca ale unei persoane cu vedere: „În Occident găseşti mulţi avocaţi şi judecători nevăzători. În Spania, cei care nu vor neapărat să facă o facultate vînd bilete de loterie. În Italia lucrează în call center-uri. În Anglia, Germania – aproape peste tot, în servicii diverse. Am întîlnit acolo şi avocaţi, directori de bănci. La ei s-au desfiinţat şcolile speciale pentru nevăzători, au fost integraţi «cu forţa» în şcolile de masă“. 

Şi la noi s-a schimbat categoric situaţia faţă de perioada comunistă, cînd „nevăzătorii erau strict legaţi de un sector simplist de meserii. Majoritatea lucrau în cooperativele de invalizi Cartonajul şi Periajul. A doua opţiune era masajul. Mai erau cîţiva care mergeau la facultăţi pentru a se reorienta ca profesori. Astăzi nevăzătorii pot studia Drept, Jurnalism, Informatică, Birotică“.  

Vasile Adamescu 

Ovidiu Tuduruţă consideră că dizabilitatea lui se află cam pe locul 5 în topul personal al problemelor care îl preocupă. Există şi alte cazuri de persoane, cu dizabilităţi multiple, care nu numai că trăiesc normal, ci au reuşit, chiar, performanţe. 

Vasile Adamescu, profesor şi sculptor, tot din Cluj, reprezintă un asemenea caz. Dl Tuduruţă ne povesteşte, cu admiraţie, despre el: „E un fenomen. În urma unei meningite de la 3 ani, a acumulat trei dizabilităţi: e orb, surd şi mut. Suferă de surdo-cecitate“. 

Pe lîngă voinţa şi capacitatea sa senzorială extraordinară, dl Adamescu a avut norocul unei profesoare logopede de excepţie: Florica Sandu. „Ea sesizează un aspect esenţial: pentru Vasilică, simţul cel mai dezvoltat şi prin care el îşi procura cele mai multe şi mai importante informaţii era pipăitul. Îl învaţă aşadar alfabetul Braille.(...) Cu ajutorul punctelor Braille, Adamescu a deprins sensul relaţiei literă-sunet, apoi sensul combinaţiei de sunete în cuvînt. Profesoara sa îl punea să rostească totul în timp ce el citea cu degetele. Pronunţia lui a fost şi rămîne şi astăzi una silabisită, lentă, dar perfect inteligibilă. Bineînţeles că el nu se auzea vorbind, dar devenea conştient de valoarea acestui mod de comunicare. 

Florica Sandu a trecut apoi la predarea caracterelor de tipar ale alfabetului vizual latin pe care le desena apăsat în palma discipolului său. Extraordinara sensibilitate tactilă a adolescentului a determinat-o să nu mai scrie litere în succesiune, ci semne unele peste altele. Vasile nu uita niciodată ordinea literelor ce-i erau presate în palmă, pe braţ, pe faţă, pe pielea spatelui, pe umeri, pe tîmple. Cert este că el a deprins mai întîi scrisul Braille şi, cu ajutorul manualelor şi al cărţilor de literatură în acest sistem, apoi pe baza textelor imprimate de degetele altora pe corpul său, deci, pe suprafaţa fiinţei sale, şi-a dezvoltat vocabularul.“ (Radu Sergiu Ruba, liternet.ro) 

Dl Adamescu a terminat Psihopedagogie socială. Cu medie foarte mare. Poate comunica în cinci limbi. A lucrat ca psiho-pedagog. În paralel a dezvoltat o pasiune care a ajuns la performanţe: sculptura. Face opere de artă. Diverse, din imaginaţie şi lecturi. De la animale, obiecte, clădiri, pînă la scene celebre în istorie. 

Dl Adamescu înţelege scrisuri de mînă oricît de diferite: în propria-i palmă. A învăţat şi computerul, şi-a cumpărat un display Braille şi comunică astfel cu oameni din diverse părţi ale lumii. Cum de sînt posibile toate aceste lucruri extraordinare, performanţe incredibile chiar pentru un om cu toate simţurile intacte, înlemnit în comoditatea lui? „Exerciţiul simţurilor te poate duce la rezultate inimaginabile. Oamenii care nu au nici o problemă dezvoltă o anumită lene“ – e de părere Ovidiu Tuduruţă. 

Cunoscîndu-l, şi auzind povestea domnului Adamescu, nu poţi să nu ai un moment de ruşine pentru toate măruntele neputinţe personale, imaginare sau nu.

Mai multe