Două poveşti cu tîmplărie

26 ianuarie 2012   Tema săptămînii

Ambele se leagă în mod direct de cîte un element de tîmplărie – acel filtru dintre ceea ce este în afară şi ceea ce lăsăm înăuntru.

Totul a început cînd m-a cuprins subit o pasiune de anticar pentru ferestrele pe care un client insista să le înlocuiască şi urma să le arunce. Simţul răspunderii faţă de memoria oraşului în care m-am născut era secundar. Mi-a plăcut pur şi simplu modelul, desenul lor fin şi mica friză de lemn sculptat pentru realizarea căreia, cu mai bine de o sută de ani înainte, mi-am imaginat că cineva îşi dăduse silinţa. Domnul în cauză mi le-a dat şi eu le-am luat, poate şi din ruşine (după ce încercasem să-l conving că merită să le repare mai degrabă decît să le înlocuiască pripit). Cu destul de mult chin, şi mult mai multă pricepere, ferestrele au revăzut lumina după o reparaţie laborioasă al cărei merit îi revine în întregime domnului tîmplar şi echipei sale. Aceştia au reuşit să îndepărteze strat după strat de vopsea, să facă micile reparaţii sau înlocuiri, să scoată la lumină feroneria şi să realizeze transformările care să dea ferestrelor o nouă viaţă, la interior. La final, cele două ferestre au devenit tot atîtea biblioteci: fostele cercevele se deschid acum pentru a scoate o carte sau un diapozitiv.

Aidoma unei statui preţioase, deşi menit să sufere efectul direct al intemperiilor, un fragment public al oraşului (pentru că e vizibil oricărui trecător) a ajuns acum în singurul loc care-i poate prelungi existenţa, un interior privat. Nu cred ca aceasta să fi fost soarta majorităţii pieselor delicate ale caselor care au căzut în ultimii ani. Însă, dacă ar fi adevărat, atunci am putea revedea bucăţi din strada pe care am copilărit chiar în casele pe care le vizităm (nu doar în ochii sau conversaţia vechilor prieteni). Din această perspectivă, poate nu ar conta că oraşul ar fi întors pe dos (în engleză inside out), pentru că el ar cuprinde fizic fostul său corp. În fond, soarta oricărei amintiri este aceea de a dăinui într-un alt fel de interior, păzit, intim şi împărtăşit cu discreţie doar celor de care ne leagă o afinitate.

În mod particular, această afinitate pentru lemnul vechi al celor două ferestre-biblioteci a însemnat prelungirea poveştii în seara următoare, în afara intimităţii noului lor lăcaş. Şeful atelierului de tîmplărie unde fuseseră făcute transformările salvase la rîndul lui o veche uşă de intrare, la care se renunţase din motive similare. Era interesat de model pentru a-l putea reface şi propune unor eventuali clienţi – o uşă dublă cu ferestre şi elemente de fier forjat provenită de la una din clădirile din incinta atelierului, situat pe strada Mircea Vulcănescu (poate nu întîmplător, în imediata vecinătate a şantierului Berzei-Buzeşti). Pentru aceasta, a desfăcut îmbinare cu îmbinare fiecare piesă de lemn care intra în alcătuirea uşii şi, între două dintre acestea, ascuns de un nut fals, a găsit un bilet scris în italiană de către un meşter.

Pare să fie vorba, pe de-o parte, despre o reparaţie la mai bine de cincizeci de ani distanţă de la execuţia iniţială a uşii (în termeni contemporani ar echivala cu efortul nostru de a întreţine ceva realizat în anul 1961!) şi, pe de altă parte, despre o colaborare mulţumitoare deopotrivă pentru meşter şi pentru proprietar (în ultima secţiune a textului). 

Şi de această dată povestea vorbeşte despre interior: un interior fizic al uşii, locul în care un meşter italian şi-a ascuns urma pentru a fi descoperită după mai bine de o sută de ani. Dar şi interiorul ca spaţiu intim definit de autor şi opera sa: acum un secol, cineva a pus suficientă pasiune în lucrul pe care l-a făcut şi a fost suficient de mîndru de rezultat, încît să dorească ca identităţile lor să rămînă legate în timp. (Şi altcineva şi-a dorit o casă realizată cu asemenea oameni!)

Cîtă dedicaţie comparabilă intră în interioarele caselor de azi – în miezul lor, şi nu doar în decorarea interiorului? Cred că răspunsul la această întrebare se cîntăreşte nu doar în mîndria autorilor; aceasta va trebui confirmată de durata lungă a istoriei oraşului.  

Radu Ponta este arhitect, asistent la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: R. Ponta

Mai multe