Două note despre spaimă și limbaj
1) Acum un an, pe cînd traduceam Cantos, am descoperit în companion-ul lui Carroll F. Terrell detaliul că Pound îl poreclise pe Eliot Possum fiindcă i se părea că, la fel ca oposumul, Eliot se pricepe extraordinar de bine să facă pe mortul. Prima dată mi s-a părut că Pound n-are dreptate – avînd în vedere cît de terifiat era Eliot de viața de apoi. Spaima asta era sursa nevrozei lui de o viață. Apoi, gîndindu-mă mai bine, mi-am dat seama că asta a făcut de fapt Eliot o viață întreagă: și-a trăit viața de apoi încă de aici. Porecla dată de Pound mi s-a părut deodată precisă ca o descriere Linné. Poezia lui Eliot e literalmente viața lui de apoi, trăită încă de aici. Poezia nu ca pisică moartă a lumii, cum zice Mircea Cărtărescu, pe urmele lui Salinger – ci ca oposum prefăcîndu-se disperat că e mort, ca să scape.
(Dar poeții se prefac că-s vii ca să scape. Și nici unul n-a scăpat, bineînțeles.)
Tot cam în vremea aia, citind o carte despre Yeats, Pound & poezia Paradisului a unui tip din Australia, Sean Pryor, am căzut peste un pasaj care spunea așa: potențial, fiecare poem e un paradis. Potențial, fiecare paradis e un poem. Am crezut mai întîi că mă bucur – dar mi-am dat seama că micul tremurat al inimii cînd am citit asta era unul de spaimă. Fiindcă, de regulă, eroii mei literari sînt oameni care au trăit totul, care au mers pînă la capătul spaimei, care au văzut dincolo. Celan, de pildă, e unul dintre ei. Ce poți să-l întrebi pe un astfel de om?
Îmi aduc aminte, din Caietele lui Cioran, că pînă și pe el îl intimida Celan. Cînd îl vedea prin Paris, scurgîndu-și pe lîngă zidurile Orașului-Lumină tristețea venită direct de dincolo, din marile întinderi de întuneric, Cioran era paralizat. Doi erau oamenii care-l intimidau: primul era Celan, prin tristețea lui inumană, supraumană – și tocmai prin asta monstruos de umană, atît de definitoriu umană. O tristețe cît pentru toată specia. Purtată în cîrcă de cîțiva aleși ai disperării – pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui. Al doilea era Beckett. Îl întîlnește o dată întîmplător prin Jardin du Luxembourg, irlandezul citea ziarul – iar Cioran, arhicinicul, cel dezvrăjit de tot umanul, nu are curaj să-l deranjeze. Beckett i se părea singurul om nobil pe care-l întîlnise. De fiecare dată cînd notează ceva în Caiete despre el, apare referința asta la un tip de noblețe naturală.
Mă întreb ce spaimă teribilă față de literatură trebuie să aibă cineva pentru a se exclude atît de radical, precum Celan, din literatura pe care o scrie – genul de spaimă care-i făcea pe aborigeni să nu se includă în fotografii, de teamă să nu li se fure sufletul. Și, chiar excluzîndu-se, chiar îngrozit de literatură, să nu se poate abține din a o scrie, splendid & admirabil, pe sute după sute de pagini, în sute după sute de poeme din care imaginea lui e programatic exclusă. Ca și cum el n-ar fi existat niciodată pe lume – ca și cum planeta nu i-ar fi purtat niciodată spaima pe scoarța ei răbdătoare ca un poem. Ca și cum, în fața lui, planeta s-ar fi jucat prefăcîndu-se că e un oposum mort.
Cele două fapte care au oprit literalmente în anii din urmă planeta, făcînd-o să semene cu oposumul mort al lui Eliot, și au schimbat radical tot secolul au fost virusul minuscul venit din Wuhan și războiul declanșat de Rusia în Ucraina. Înainte ca ele să apară, aveam cu toții convingerea că am devenit imagini pe un ecran global, cu vorba lui Lipovetsky; ei bine, virusul și războiul ne-au adus aminte că sîntem și corpuri. Expuse, fragile, muritoare. Cu cît mai apropiate de celelalte corpuri, cu atît mai muritoare. Am văzut pe ecranul global reportaje cu corpurile noastre murind în direct, sub ochii noștri, în spitale în care corpurile noastre pur și simplu nu mai încăpeau, în gări și în teatre și în spitale lovite de rachete. Într-o cultură care ajunsese să refuze imaginile publice ale bolii și ale morții, asta a generat o spaimă enormă. Și, simultan cu spaima, a apărut și speranța: vom învinge boala asta, vom găsi vaccinul, vom învinge monstrul războinic al Rusiei, ne vom reinventa viețile, ne vom reînvăța să ne folosim altfel corpurile, vom reconstrui alte moduri ale apropierii. Am învățat să folosim ecranele astfel încît ele să ne apropie corpurile – și creierele – și inimile. Am găsit moduri de a fi împreună chiar și de la distanță cu cei bolnavi și cei răniți. Am găsit moduri concrete și calde de a ajuta refugiați folosind cristalele abstracte și reci ale ecranelor. Pe cît de mult ne-am îmbolnăvit, pe atît de tare ne-am dorit să ne însănătoșim. Pe cît de mult ne-am distanțat social și fizic, pe atît de tare ne-am dorit apropierea. Pe cît de sfîșietoare imaginile morții și suferinței din război, pe atît de intensă dorința noastră de a ajuta – de a ne pune viețile la dispoziția celor care nu mai au o viață. Cred, prin urmare, că lumea post-pandemie și post-război poate fi descrisă cel mai bine numai prin cuvinte-cheie în dublet: pandemie-speranță, singurătate-apropiere, distrugere-reconstrucție. E nevoie de cuvinte luate împreună pentru a explica Zeitgeist-ul ăsta al separării, al singurătății, al războiului. Ca și cum limbajul însuși ar avea nevoie, pentru a vorbi adecvat despre noi, de o spirală dublă. Ca și cum abia odată cu boala asta și cu războiul ăsta limbajul și-ar fi construit integral ADN-ul.
După pandemie și după război, nu doar noi nu vom mai fi la fel: nici limbajul nu va mai fi la fel. Va fi, în sfîrșit, un limbaj la fel de vulnerat și de dual ca și umanul pe care îl descrie.
2) În cartea lui despre viața sufletească a animalelor (da, sufletească – fiindcă e o încercare de demonstrație biologică a existenței sufletului) (cum e, în fond, toată literatura), Peter Wohlleben arată că modul în care se transmite epigenetic trauma de la o generație la cele succesive e prin adăugarea pe gene a unor grupe de metili care poartă în ei memoria traumei.
Așadar, pe genele mele s-a adăugat un Tata miniatural & spînzurat, făcut numai din metili întunecați & strălucitori, cam ca micile schelete fosforescente de agățat la breloc – și el, acest Tata metil & fosforescent, se va transmite de la o generație la alta, breloc depresiv agățat de genele noastre, ale Vancilor.
Și cine știe cîte alte brelocuri traumatice mai trag după ele genele mele prea îmbibate de atîtea morți înainte de vreme – bunicul din partea lui tata a murit cînd tata avea opt ani (era lăcătuș la Arsenal, o explozie a unui tub de oxigen a făcut ca inima să-i explodeze în el de spaimă, lăsînd după el opt copii orfani – tata era al doilea cel mai vîrstnic dintre băieți), bunica din partea lui tata a murit cînd el avea cincisprezece ani (boală, dar nu știu care anume – și nici nu mai am de unde să aflu), bunicul din partea lui mama a murit după ce un buștean scăpat din circular i-a zdrobit creierul, bunica din partea lui mama a murit cu scleroză în plăci – atîtea morți, fiecare dintre ele un strat în plus de fosfor metilic pe brelocurile atîrnate de genele mele supraîncărcate ca un pom de Crăciun suicidar.
Iar cittavrti-ul din capul meu, zgomotul de fond neîncetat care mă omoară de atîta vreme – e doar clinchetul vesel al brelocurilor ăstora traumatice & strălucitoare. Nu sîntem doar „miez de stele stinse”, cum spune Sagan (Carl, nu Françoise) – ci și miez de metili tanatofori arzînd nestins.
O să vă duc cu mine în mormînt, brelocuri suicidare. Și acolo n-aveți decît să zdrăngăniți cît vreți. Va fi doar între voi & oasele mele. Să vedem care dintre noi va zdrăngăni mai drăguț & atroce. Dar metilul vostru liric va muri cu mine.
(Iar dacă poezia e într-adevăr zdrăngănitul ăsta drăguț & atroce – atunci vom face poezie pînă ni se va cere să ieșim din morminte.)
(Metilii poeziei strălucind deasupra mormintelor ca flăcări deasupra comorilor blestemate.)
Radu Vancu este scriitor, profesor și traducător. Cea mai recentă carte a sa este Răul. Jurnal, 2016-2020, Editura Humanitas, 2021.
Foto: flickr