Două mini-revoluții

Din dorința de a înțelege cinematografia românească, avem tendința de o împărți în diferite perioade, de a compara diferite genuri în funcție de gusturile noastre, de a pune etichete și a da verdicte definitive. Dacă e un termen ce stă uneori alături de istoria celei de-a șaptea arte, în mediul autohton, e cel de confuzie. Nu pretind că fac excepție, încerc doar să creionez impactul avut, în principal, de doi regizori: Lucian Pintilie și Cristi Puiu. Motivul: deseori ei sînt desemnați suspecții de serviciu atunci cînd sînt puse clasicele întrebări :„De ce e nevoie să vedem pe ecran ce vedem oricum zilnic în jurul nostru?” (cu semnificația că oricum știm că e urît ce ne înconjoară, măcar oferiți-ne ceva care să ne încînte privirea) și „De ce trebuie să vadă străinii cum e în România?” (cu semnificația că mai bine le-am arăta o producție a Ministerului Turismului).

Lucian Pintilie, după debutul din 1966 cu Duminică la ora 6, un film stilistic racordat la noul cinema italian și francez, a continuat în 1968 cu Reconstituirea. Premiera a avut loc în ianuarie 1970 și, după cîteva săptămîni, filmul a fost retras din cinematografe. Abia peste cîteva decenii, el avea să fie emblema unui cinema fără compromisuri, realist, fără măștile etern propagandistice și fără metafore sau hiperbole greu digerabile. Șocul stă tocmai în aparenta lui simplitate, în subtilitatea cu care arată că bunăvoința reprezentanților Puterii devine malefică și violența duce inevitabil la tragedie. Din păcate, ceea ce ar fi putut reprezenta un nou curent a fost stopat, publicul delectîndu-se ani buni cu producții naționalist-grandioase ale lui Sergiu Nicolaescu, cu filme de aventuri (seria Mărgelatu), filme polițiste (seria cu personajul comisarului Miclovan) și comedii gen BD la munte și la mare. În mentalul colectiv, din nefericire, ele reprezintă perioada de glorie a cinema-ului. Printre puținele filme care au făcut notă discordantă de la linia oficială au fost: De ce trag clopotele, Mitică? (realizat în 1981, dar premiera avînd loc abia în 1990, regia Lucian Pintilie), Secvențe (1982, Alexandru Tatos) – o radiografie sinceră în care banalul respinge orice urmă de insolit, Croaziera (1981, Mircea Daneliuc) și Probă de microfon (1980, Mircea Daneliuc) – în care firescul relațiilor umane e pus în conflict cu ipocrizia societății. 

După Revoluția din 1989, furia regizorilor a recuperat tot ce nu se putea arăta decenii întregi, aducînd la lumină sordidul, excepționalul, personaje marginale, sărăcia contemporană sau cea din perioada comunistă, alterarea relațiilor umane, totul sub deviza lui Caragiale: „Simt enorm și văz monstruos”. Stilul a fost adeseori excesiv, producțiile numeroase, dar cei cu adevărat talentați, cu o claritate a percepției peste restul, au rămas Pintilie cu Balanța, Prea tîrziu, Terminus Paradis și Daneliuc cu Senatorul melcilor și Patul conjugal, acestora adăugîndu-li-se Nae Caranfil cu È pericoloso sporgersi. Publicul autohton a rămas în mare măsură indiferent.

La apariția filmului Marfa și banii din 2001, în regia lui Cristi Puiu, puțini au fost cei care au remarcat că avea loc cu adevărat o nouă revoluție (Alex. Leo Șerban, Mihai Chirilov și Andrei Gorzo fiind printre ei). Primul avea să declare mai tîrziu, pe bună dreptate, că cinematografia românească se împarte în perioada de dinainte de Puiu și perioada de după, iar Gorzo avea să explice noutatea regizorului în cartea sa din 2012, Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Citez: o tradiție estetică a „cinematografului mai mult sau mai puțin dedramatizat în cadre lungi și timp real”. Ritmul filmelor era altul, stilul asemenea, naturalismul filmelor renunța la simbolistică și la artificial, iar subiectele erau preponderent cotidiene. Acea schimbare avea să-și atingă apogeul cu vîrfurile prezente la Cannes (menționez doar o parte din premii), cu mențiunea că, deși vocile au fost diferite, toate au avut același crez, veridicitatea: capodopera Moartea domnului Lăzărescu (2005, Cristi Puiu – „Un Certain Regard“), A fost sau n-a fost (2006, Corneliu Porumboiu – Caméra d’Or), 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (2007, Cristian Mungiu – Palme d’Or), California Dreamin’ (2007, Cristian Nemescu), Aurora(2010, C. Puiu), Polițist, adjectiv (2009, C. Porumboiu), După dealuri (2012, C. Mungiu), Marți, după Crăciun (2010, Radu Muntean). Dificultatea receptării lor în țară s-a transformat, pe nedrept, în eternele glume cu „supa mîncată în timp real” și „poate vedem și altceva în afară de faianță”. Majoritatea tinerilor au preferat blockbuster-ele, la care aveau acces din ce în ce mai ușor (datorită Internetului), iar mulți din cei în vîrstă au rămas nostalgici după anii ’70-’80.

Succesul acestor filme pe plan internațional a fost pe deplin meritat, estetica lor e cu adevărat desăvîrșită și ea are prea puțin de-a face cu ceea ce numim „mizerabilism”: privirea lor e una rece, obiectivă, fără dorința de senzaționalism. În contextul ofertelor multor festivaluri, am putea să le numim elegante. La fel, în ultimii ani nu mai avem nici un motive să fim eternii cîrcotași: filmele au devenit mult mai diversificate stilistic și în continuare la un nivel foarte bun: capodopera docu-ficțională a lui Andrei Ujică (Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu), documentarul-investigație (Colectiv, Alexandru Nanău), postmodernismul extrem de inteligent al lui Radu Jude (Aferim!, Tipografic majuscul, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc), filmul filosofic (Malmkrog), filmul polițist (La Gomera), producțiile unor noi regizori ce experimentează diferite genuri (Adina Pintilie, Andrei Crețulescu, Ivana Mladenovici, Monica Stan, Sebastian Mihăilescu, Marius Olteanu, Eugen Jebeleanu, Bogdan Theodor Olteanu, Bogdan George Apetri, Bogdan Mirică, Alexandru Belc și alții).  

Efortul și talentul lor merită atenția cuvenită. Au meritat-o dintotdeauna.

Cristi Luca este critic de film și programator IT.