Două generaţii, în oglindă (I)

— dialog între o mamă şi un fiu —

„Înainte de ’90-ul“ meu şi al tău

Laura Grünberg: Aveam, în anii ’90, vîrsta ta de acum, Matei. În decembrie ’89, tancurile treceau pe strada noastră şi tu te ridicai pentru prima dată în picioare. Cînd Ceauşescu fugea cu elicopterul eram în Piaţa Palatului într-o stare duală de exaltare, dar şi de vinovăţie că te lăsasem acasă cu bunicii. Ai fost cu noi, în cărucior, printre „golanii“ de la Universitate în zona liberă de neocomunism. În jurnalul de mamă ţinut notam atunci despre succesul operaţiei „oliţă“ şi adăugam la cuvintele învăţate „papageam“. Prin ’91-’92 spuneai că sîntem „berzii tăi“ şi ne întrebai cum poate Michelangelo să fie pictor dacă e broască.

Matei Lucaci-Grünberg: Da, aveam în 1990 cîteva luni şi nu făceam încă la oliţă, mamă indiscretă. Nu am amintiri concrete despre „înainte de“ – doar poze şi poveşti ale altora despre. Pe certificatul meu de naştere scrie însă Republica Socialistă România. Este oare singura urmă palpabilă a comunismului asupra mea? Să fim cinstiţi, sînt rodul educaţiei voastre, voi sînteţi produsul „epocii“… aşa că e mai complicat. Vorba lui Boia, ne tragem cu toţii mai mult din comunişti decît din daci. Oricum, pentru mine, comunismul este o poveste tip puzzle cu multe piese care de multe ori nu se potrivesc. Tu mi-ai spus una, bunica altceva, profu’ de istorie altceva, Internetul abundă de tot felul de informaţii, dacă m-aş lua după filmele super-premiate despre epocă (C. Mungiu, C. Porumboiu, R. Muntean), imaginea ar fi alta. Documentarul lui Andrei Ujică Videogramele unei revoluții cred că mi-a oferit o grilă de înţelegere plauzibilă pentru ce a fost Revoluţia. În rest, am trăit înconjurat de veşnice şi interminabile discuţii despre cum era înainte şi după 1990. De mic, aud încontinuu în jurul meu despre „tranziție, „moştenirea comunistă“, „regimul de tristă amintire“, despre ce noroc am că nu am trăit atunci. În același timp aud (de exemplu, de la taximetriștii bucureşteni) despre ce bine era „înainte“, cum toți oamenii își permiteau un concediu, o mașină, un apartament etc. Pe voi v-am auzit discutînd cu regret despre destrămarea „după“ a grupului de prieteni Cîr Mîr.

„După ’90-ul“ meu şi al tău

Laura Grünberg: Aici avem amîndoi un „după“ trăit. Dar din nou fiecare cu „după-ul“ lui. Conform studiilor, cei din generația noastră (generația X) am păşit în postcomunism cu frică de incertitudine, de schimbare (poate de aceea decuplarea de comunism, ajunsă pe mîna noastră, s-a produs atît de lent şi confuz, deşi a fost provocată de cea mai vio-lentă revoluţie anticomunistă), cu respect excesiv pentru ierarhii, cam reactivi, cu valori mai curînd colectiviste. Tu, în schimb, eşti prima generaţie „de după“. În voi e speranţa.

Matei Lucaci-Grünberg: Nu ştiu de ce atîta fatalism apropo de ce a fost şi este în România. La scara istoriei, 25 de ani de „tranziție“ – alt cuvînt de care m-am săturat – nu este mult şi nu e chiar așa de negru totul. Nu înţeleg de ce trebuie criticat pînă la epuizare fostul regim. E neproductivă culpabilizarea excesivă. OK, înainte de ’90 era cenzură, nu exista libertatea de exprimare, de călătorie, era frig în case şi pustiu prin frigidere, o sumedenie de destine s-au ratat, însă în același timp, de exemplu, arta era subvenționată de stat, se făceau mult mai multe filme – şi nu toate propagandistice. Sau, cu privire la sport, care mă pasionează: jucătorii nu prea puteau să circule, dar bazele sportive, investițiile și performanţele de atunci sînt incomparabile cu cele de acum. În capul meu este un pasaj dintr-o bucată de stand-up comedy genială a lui Louis C.K., Of course, but maybe, pe care o recomand. El susține că totul, oricît de crud şi aberant ar fi, este discutabil, interpretabil, nimic nu e în alb şi negru. Da, sclavia este îngrozitoare, dar dacă nu ar fi existat, America nu ar fi fost traversată de șine de tren sau piramidele nu ar fi fost construite. Da, să mori în Afganistan sau Irak este groaznic, dar noi sîntem cei care am invadat zonele respective, așa că, de fapt, poate era de aşteptat etc. Există mereu acest „Dar poate că…“! Comunismul totalitar a produs crime, a distrus destine, a îngrădit libertăţi fundamentale, a instaurat frica. Dar în istoria la rece care se va scrie va fi şi perioada legată de modernizarea și industrializarea ţării. Poate eu, netrăind acele vremuri, pot spune mai degajat că erau şi lucruri bune. În spiritul lui Louis C.K.: sigur, era groaznic… dar poate subvenționarea artei de către stat nu este o idee rea, poate investiția sistematică a statului în sport nu este rea, poate ambiția de a ține valori în țară nu este cel mai greșit lucru de pe pămînt, poate metroul și autostrăzile sînt niște rezultate ale acelei epoci. Eu nu spun că atunci era bine, Doamne ferește! Ştiu povestea naşterii mele, care putea să se transforme în tragedie pentru că nu aveai aprobare de cezariană, ştiu despre presiunile celor de la cadre (parcă aşa le zicea) care veneau la atelier la tata şi îi cereau să facă portrete cu tovarăşa. Ştiu că nu a fost deloc uşor pentru bunici să facă filozofie în acele vremuri ideologizate. Dar gata, hai să mergem mai departe, că nu vom ajunge nicăieri aşa. Clasa politică este slabă, dar asta nu știu dacă este vina istoriei sau vina unui sistem de educație prost, în cădere liberă după 1990. Nu ai cum să schimbi o clasă politică peste noapte. 25 de ani, la scara istoriei, poate reprezintă doar o noapte. Ce simt în România „de după“ este criticatul steril şi frica de stînga. Probabil asta are legătură cu ce numiţi voi „sechelele comunismului“ care modifică și dorințe, și înclinări politice. Mișcările de stînga există mai curînd în underground şi, culmea, sînt mai asumate printre tineri.

Laura Grünberg: Iată un discurs de „milenar“ pursînge. Sau, de fapt, de tînăr – căci dacă nu la tinereţe să ai entuziasm, atunci cînd? Îţi dau dreptate apropo de tuşele exclusiv negre legate de epoca „înainte de“. Politic, economic, cultural vorbind, a fost o perioadă groaznică fără discuţie. Pe de altă parte, simt nevoia să îmi şi apăr tinereţea şi generaţia. M-am jucat, am iubit, am învăţat, am avut cîţiva profesori deosebiţi, am făcut vacanţe trăsnite la Costineşti de 1 Mai, am ascultat Bob Dylan şi Jethro Tull, am încercat să facem bine ce facem, să supravieţuim mai ales moral. Sigur, vedeam cum tata se ducea cu maşina de scris la miliţie să o verifice, stăteam la cozi şi pe urmă dădeam meditaţii pe ouă şi carne, aveam pe balcon canistra cu benzină pentru zilele cu soţ, aveam şi noi rude în închisoare şi am simţit diverse presiuni ale regimului totalitar. Ne-ar ajuta nuanţele ca să putem, în sfîrşit, merge mai departe.

Matei Lucaci-Grünberg: Nu ştiu dacă eu mă simt un Y pursînge, cum spui. Ştiu că teoretic aparţin generaţiei Y – respingem reguli, sîntem mai autodidacţi, nu ne plac şefii şi ierarhiile, căsătoria nu mai e un scop important în viaţă, ne asumăm riscuri etc.

Laura Grünberg: Sînteţi numiţi şi „generaţia Peter Pan“ – amînaţi maturizarea, intratul în pîine.

Matei Lucaci-Grünberg: Poate şi pentru că aţi fost voi „helicopter parents“ – supraprotectivi, planificîndu-ne copilăria pe ore. Avem şi noi fricile noastre legate de teroriști, boli cu transmitere sexuală, cutremur, manipularea şi defăimarea online, găsirea unui loc de muncă. Se spune despre noi că, în lumea fără graniţe de azi, am fi „travel enthusiasts“ –, dar eu, de exemplu, am frică de avion, ceea ce mă scoate din tipologie. Pînă la urmă, şi clasificările astea sînt relative. Uneori rezonez mai bine cu unii din generația X sau cu cei dinaintea lor, bunicii – aia generaţie sugrumată de istorie!

Laura Grünberg: Deci nu simţi conflictul între generaţii?

Matei Lucaci-Grünberg: Este clar o luptă tacită pentru putere şi o firească solidaritate între generaţii. Să fim sinceri, azi puterea o au baby-boomer-ii. Generaţia ’80 este la butoane. Nu sînt prea adaptaţi la ritmul şi cosmopolitismul lumii de azi, dar nu ar recunoaşte asta în ruptul capului. Îmbîrligaţi în reţele de interese, sînt dependenţi de tras sforile, de aranjat în culise lucrurile. Noi sîntem parcă altfel structuraţi. Şi noi vrem putere şi vizibilitate publică, sigur, dar parcă venim cu „arme“ mai democratice. Iar în raport cu următoarele generaţii mai tinere chiar nu e conflict, ci poate dezechilibru de energie şi de brand-uire online!

Laura Grünberg: Deci noi sîntem şmecherii care nu dăm drumul la butoane şi voi întruchiparea civismului, cei care vor schimbarea adevărată.

Matei Lucaci-Grünberg: Să nu idealizăm. Civismul este prezent la noi, se caută şi se găsesc cauze (foarte uşor în România haotică de azi) pentru a exersa civismul on şi offline. Este un spirit al generaţiei în care poate eu nu mă regăsesc în totalitate. Asta pentru că nu cred că orice schimbare de dragul schimbării e neapărat bună şi, aşa cum spuneam, sînt obsedat de acel „Of course, but maybe…“. Sigur, nu e bine ce a fost şi nici ce este. Dar poate că uneori trebuie să nu fie bine pentru ca pe urmă să fie ceva mai bine… zic şi eu. Poate mai trebuie să şi zîmbim din cînd în cînd autoironic. De aia fac, probabil, şi comedie. 

Laura Grünberg este sociolog şi scriitoare.

Matei Lucaci-Grünberg este regizor de film şi teatru, iniţiator al trupei Jamais Vu. Cea mai recentă piesă pusă în scenă: Secretul armei secrete, text de Alexandru Tatos, TNB. S-a născut în ultimele luni ale anului 1989.

Foto: Geo Barcan