Două funde mari
- argument -
Am 6 ani şi nouă luni, o cordeluţă elastică care îmi storceşte urechile şi două funde mari, albe, care clămpănesc la fiecare pas pe care îl fac. Problema mea e, însă, alta. În august am vrut în tabără la mare, la Năvodari. Cu orice preţ. Şi, credeţi-mă, am ajuns să plătesc unul imens: m-am tuns la zero din cauza epidemiei de păduchi care ne transformase în purtători de lindini pe mulţi copii din grupa mea de la cămin. Mama a încercat să mă convingă, săraca, că n-are rost să îmi sacrific podoaba capilară, dar n-am ascultat-o. Septembrie mi se părea departe şi m-am gîndit că părul meu are tot timpul din lume să crească. Aşa se face că am ajuns în curtea Şcolii generale nr. 4, pe 15 septembrie, cu părul abia mijit. Codiţele împletite ale fetiţelor care mişunau pe lîngă mine îmi dădeau vertij. Nu cred că există vreo fotografie mai tristă decît a mea, din prima zi de şcoală. Nu par un copil care ia viaţa în piept, ci mai degrabă un cîine bătut, cu ochi mari, albaştri-verzui, înecaţi în lacrimi. Mult timp nici măcar nu m-am putut uita la cartonul acela colorat care îmi imortaliza suferinţa, şi cu care m-am întors acasă după vreo două săptămîni de cînd începuse şcoala.
Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, cînd m-am auzit strigată la repartizarea pe clase, s-a dovedit că tovarăşa, pe care de abia aşteptam s-o cunosc, era, de fapt, tovarăşul Cocheci. Un domn în vîrstă, ursuz şi mustăcios. Atunci, în banca a doua de la fereastră, am făcut un efort supraomenesc. Simţeam, pe sub piele, cum îmi trosnesc oasele de încordare. Mi-am agăţat privirea de ramurile unui copac, am început să număr frunzele, dar degeaba. Nimic n-a mai ajutat. Am început să plîng spasmodic, în hohote, de parcă toate nenorocirile lumii căzuseră peste capul meu golaş. Domnul acela uscăţiv şi înalt a venit la mine şi m-a rugat să mă liniştesc. Ce ştia el?
Au chemat-o pe mama şi m-a luat de la şcoală. Îmi vorbea, dar nu reuşeam s-o urmăresc. Ştiam că plecase de la serviciu pentru mine la o oră imposibilă, cînd avea multă treabă. I-am spus că nu vreau să mă mai întorc. Ne-am dus la cofetăria din parc. Scăpasem de nenorocita aia de cordeluţă şi urechile mele îşi reveneau. Eram doar eu cu mama, la prînz, într-o zi care nu era duminică, într-un parc aproape gol. Îmi plăceau pantofii mei de lac şi ai ei, cu tocuri înalte.
Ziua aceea de 15 septembrie a ţinut o veşnicie. M-am întors la şcoală, dar nu imediat. A durat cîteva zile pînă au reuşit ai mei să mă mute de la B la C, unde preda o învăţătoare.
Ilustraţie realizată de Ion BARBU