„Două continenturi: Europa civilizată și Africa sălbatică”
Trecem prin Mdiq și Fnideq, „riviera marocană” de-a lungul Golfului Tamuda, o coastă de azur arabă, combinație exotică de minimalism și lux pe cealaltă coastă a Mediteranei. După o oră ajungem la granița cu peninsula spaniolă Ceuta: o jumătate de kilometru de culoar îngust printre doi pereți de beton înalți de cîțiva metri, apoi străbatem cîțiva zeci de metri de gratii și trecem prin cîteva puncte de control. În depărtare se văd garduri înalte de patru-cinci metri de sîrmă ghimpată urcînd pe coastă. Avem parte de cea mai lungă verificare de pașapoarte din viața mea: intrăm în Europa din Africa.
Peninsula Ceuta sau Sebta, în arabă (de la cele șapte coline care înconjoară peninsula sau de la cei șapte ani petrecuți aici de Ulise, atras și reținut de cîntecul nimfei Calypso), a fost, rînd pe rînd, romană, bizantină, arabă, franceză, portugheză pentru ca, în cele din urmă, să cadă în mîna spaniolilor, care au păstrat-o, alături de Melilla, alt oraș mediteraneean de coastă, chiar și după ce Marocul și-a dobîndit independența. Din 1995 este un oraș enclavă autonom (85.000 de locuitori, dintre care o treime berberi) și o bază militară spaniolă, avînd statut de porto franco și euro ca singură monedă de schimb. Din cauza expunerii la migrație și trafic de droguri, beneficiază de măsuri de securitate sporite.
Ne plimbăm pe faleza Mediteranei, la mijlocul căreia tronează statuia lui Hercule împingînd cu brațele munții Moussa și Tariq pentru a crea trecătoarea Gibraltar. Fenicienii numiseră strîmtoarea „Coloanele lui Melkart”, după numele celui mai mare zeu al lor. Grecii au numit-o „Coloanele lui Heracles”. Regele Euristeu din Micene l-a trimis pe Hercule pe insula Eritia („așezată în locul undei zeul soarelui, Helios, cobora în asfințit pentru a se odihni”) să-i fure lui Gerion vacile dăruite de zei. Ca să scurteze drumul, Hercule a rupt cu forța lui uriașă din coasta mării două stînci, unind Mediterana cu oceanul, și le-a așezat de ambele părți ale strîmtorii. Diodor din Sicilia spune, în primul secol î.Hr., că strîmtoarea a luat naștere în urma unui cataclism. Geograful arab Edrisi scria, în secolul al XII-lea, că strîmtoarea a fost creată în vremea lui Alexandru cel Mare pentru a despărți popoarele din Europa de cele din Africa cu care se aflau în conflict. Naturalistul francez G. Buffon (1707-1788) a emis ipoteza că apele atlantice ar fi creat strîmtoarea.
Cercetările științifice moderne arată că strîmtoarea s-a format pe locul unor puternice fracturi tectonice. Apele Mediteranei și Atlanticului au densități, temperaturi și salinități diferite (marea e mai caldă și mai puțin sărată), iar nivelul mării este mai coborît decît al oceanului, ceea ce creează un activ schimb de ape cu contracurenți foarte puternici. În fine, denumirea actuală a strîmtorii provine de la conducătorul arab Tariq ben Saud care, în anul 711, în epoca expansiunii arabe, a trecut în Spania prin strîmtoare întărind-o cu o fortăreață. În cinstea lui, arabii au numit strîmtoarea Jabal-al-Tariq (Muntele lui Tariq), de unde a derivat Gibraltar.
Vedem fortificațiile portugheze, memorialul de război din Plaza de Africa unde sînt trecuți soldații spanioli căzuți în invazia marocană din 1859, biserica barocă Nuestra Señora de Africa, pentru ca, în cele din urmă, să ne oprim la cafeneaua unui teatru unde bem patxaran, digestiv basc din fructe de pădure, ascultînd la radio Manolo García. Vedem fețe familiare, haine pe care le purtăm și noi, afișe cu filme americane, inclusiv Casablanca (filmat integral la Hollywood într-un decor care a reprodus un bar din Tanger). E ca și cum m-aș fi întors acasă fără să mă fi întors acasă.
Cu Alecsandri prin Maroc
Sîntem într-un oraș perfect spaniol, în Europa, pe sol african, privind Gibraltarul în zare, dintr-un alt unghi decît privirea lui Alecsandri care, culmea coincidenței, ajungea aici tot pe 27 septembrie (în anul 1845) venind cu vaporul dinspre est, mai exact din Constantinopol. Iată consemnarea lui din jurnal: „Pe la ora opt dimineața, o minunată panoramă se înfățișază ochilor noștri. La lumina aurită a soarelui zărim, în dreapta, țărmurile Andaluziei, în față, stînca măreață a Gibraltarului și în stînga, munții Africei. Spectacol maiestuos! Două continenturi, Europa civilizată și Africa sălbatică, despărțite prin canalul Gibraltar, și două mări, Oceanul și Mediterana, unite prin același canal într-o trainică însoțire. Munții Spaniei și ai Marocului, formînd în fundul orizontului un măreț amfiteatru, samănă a fi martorii urieși ai acelei însoțiri”.
Însoțit de un englez cu care s-a împrietenit în timp ce înota în Mediterana din dreptul coastei franceze, Alecsandri a petrecut două săptămîni în Maroc, plecînd din Tanger (unde a mîncat „vestitul cuscusu”), în sensul invers traseului nostru, într-o călătorie călare prin munții Rif, însoțit de un soldat al pașei, pînă la Tetouan, unde face cale întoarsă spre mare pentru a trece Gibraltarul în Spania.
În ultima lui noapte la Tetouan, întocmește un mic vocabular româno-marocan, cu scopul de a-l „supune spiritului investigator, critic și analitic al sapienților filologi, etimologiști și lingviști, pentru ca să probeze că arabii marocani se trag din strămoșii noștri romani, de exemplu: lella, sinonim cu lelea noastră; ard, adică pămînt, pentru că arde focul vulcanic în sînul lui; phar, adică mare, căci ce este oceanul decît un vas imens, un pahar plin de saramură; ras, adică cap, căci arabii poartă pe umere un cap-ras; fum, adică gură, căci arabii fumează necontenit, gura lor e numai fum; enuar, adică floare, căci sub clima Africei plantele înfloresc în luna enuar, ienuar, ianuar, numele florii caracterizînd timpul înfloririi; lira, adică flaut, cuvînt latinisim și m’buz, adică sărutat, lipire de buze, îmbuzare, arabii sărutînd mult mai etimologic decît noi românii etc. etc.”
Căutînd să afle mai multe despre sultanul din Fès, „considerat ca umbra lui Allah”, Alecsandri află că sclavii, servitorii și femeile vin în urma alaiului său și comentează: „Femeile umblă în urma cortegiului, ca unele ce nu au nici o însemnătate în ochii marocanilor. Un aseminea ceremonial grotesc nu exprimă oare îndestul starea de barbarie în care se găsește această parte a Africii? Și dacă Marocul megieșit cu Europa prezintă acest spectacol, în ce grad de sălbăticie trebuie să zacă popoarele dinăuntrul continentului Africei?”.
„Ne naștem în vizuini, creștem acolo, iar restul e o călătorie către un hotar, pe care doar uneori sîntem meniți să-l trecem; adesea, a ajunge la hotar înseamnă deja totul. De aceea, eu gîndesc bine doar acolo unde e adăpost absolut sau acolo unde pășesc peste margini, ținîndu-mi echilibrul. În alte locuri intermediare, pe care le-am văzut și unde am locuit, reușesc doar să stau, iar gîndurile nu mi se articulează lesne. Pot să trăiesc acolo, ceea ce e altceva, mai puțin pasionant, cu siguranță. Cît despre hotare, am o colecție întreagă și, survolîndu-le pe cele nevăzute ale sufletului, îmi place să-mi fac bagajul și să mă duc să le trec și să le privesc de îndată ce pot, mai ales acolo unde geografia și istoria le-au trasat cu o tușă foarte nimerită, acolo unde le-au ieșit chiar bine. Dintre toate acestea, există unul pe care geografia și istoria au izbutit să-l traseze împreună; poate de aceea mi s-a părut întotdeauna unul dintre cele mai precise, elegante, frumoase. Este un punct circumcis în care, de fapt, se intersectează chiar trei hotare: primul separă Europa de Africa, ce de-al doilea Mediterana de Oceanul Atlantic. Cel de-al treilea e irezistibil și ajunge pînă la noi din memoria ancestrală: acolo se termină lumea și începe necunoscutul. Strict vorbind, e o fîșie micuță de mare. Niciodată n-am pășit în mod fizic pe acest hotar, să mă pătrund de el în apă, dar știu care este cel mai bun punct din care poate fi admirat, ca să te pătrunzi de hotarul acesta pe uscat. E vorba de un bar, ceea ce mi se pare grozav” – așa își începe Alessandro Baricco un foarte frumos eseu despre Tanger (din Bun venit la circ. Eseuri despre lumea de azi, traducere de Anamaria Gebăilă, Editura Humanitas, 2021).
„Barul” despre care vorbește se numește Café Hafa, o ceainărie/cafenea relativ neimpresionantă dacă nu cunoști istoria ei sau dacă nu-i percepi splendoarea amplasamentului („hafa” înseamnă „marginea prăpastiei”) pe cel mai mare hotar simbolic al civilizației noastre, cum îl numește Baricco. Cafeneaua se întinde de-a „înaltul” a șapte terase săpate în stîncă deasupra Mediteranei asemenea mormintelor necropolei feniciene din apropiere. Datează din 1921 (an scris neglijent cu vopsea pe zid), dar scaunele de plastic și mesele de ciment placate cu zellig, pe care chelnerii așază grătare inelare ținînd și cîte 16 pahare de ceai, nu spun prea multe despre istoria acestui loc, unde Paul Bowles sau William Burroughs obișnuiau să-și facă veacul.
Cu poziția ei strategică la joncțiunea dintre Mediterană și Atlantic, dintre Africa și Europa, peninsula Tangerului este melting pot-ul absolut al Marocului, locul de întîlnire, coliziune și amestec total al celor trei mari culturi, europeană, arabă și berberă (tarifit), lucru care se observă în tot, de la mîncare la arhitectură: marea moschee de aici, cu minaret mozaicat în alb și verde, a fost construită în 1685 pe ruinele unei biserici creștine ridicate de portughezi, iar în preajma medinei se găsesc Teatrul Cervantes (primul teatru din Africa de Nord, inaugurat în 1913) sau Café Centrale și, mai ales, Grand Café de Paris, unde americanul Burroughs obișnuia să scrie în anii ’50.
Orașul a fost ridicat de cartaginezi în secolul al VII-lea î.Hr. (de la Tinjis, nora lui Poseidon, vine numele orașului), au fost alungați de romani, alungați la rîndul lor de berberii convertiți la islam, pentru ca portughezii să pună stăpînire pe el în secolul al XV-lea, dar numai pentru două secole, căci au venit peste ei englezii, alungați destul de repede de arabi, forțați să-l cedeze francezilor, pentru ca, în 1925, Tangerul să fie declarat Zonă Liberă, fiind administrat, sub propriul drapel, de Franța, Spania, Marea Britanie și Italia împreună. Aflat sub suzeranitatea sultanului marocan, dar autonom financiar, cu o guvernare lejeră și taxe mici, Tangerul a înflorit de cosmopolitism, devenind un loc preferat deopotrivă de diplomați, artiști, traficanți (de droguri și femei), iar în al Doilea Război Mondial chiar de spionii Alianței. A pierdut acest statut în anul 1960.
(fragment în avanpremieră din cartea de călătorie Trei săptămîni în Atlas, în curs de apariție la Editura Humanitas)