Două caiete
Din motive greu de imaginat, viaţa de adult, pe care o visam în copilărie, trebuia să includă musai registre, dosare, coli de cerere şi caiete studenţeşti. De preferat unele cu spirală, ca să pot rupe foile mai estetic. Voilà! Un vis îndeplinit: biroul mi-e împînzit cu nenumărate specimene de hîrtii, în timp ce acasă, într-un sertar, hibernează cuminţi exemplarele cu care am avut relaţii ceva mai serioase.
Carnetul cel negru arată ca o biblie de buzunar, cu coperţi moi, dezlipite pe la colţuri. Are pagini lucioase, brăzdate de pătrăţele galben-pal, şi e prima achiziţie de papetărie care m-a făcut fericită. A devenit al meu pe la sfîrşitul facultăţii, cînd l-am dezvirginat naiv cu „Poor is the man whose pleasures depend on the permission of another“ – în toamna lui 2000, Madonna era un personaj central în cultura mea pop. Au urmat apoi, de-a valma, numere de telefon ale unor oameni pe care nu i-am sunat niciodată; adrese ale unor oameni cărora nu le-am scris niciodată; nume şi zile de naştere ale unor oameni de care abia îmi mai aduc aminte; liste de melodii alese cu grijă, din vremea în care adoram mix-tape-urile pentru că mi-era mai simplu să fac declaraţii la modul ăla; sfaturile lui F. Scott Fitzgerald pentru fiica sa (varianta incompletă, cum aveam să descopăr ani mai tîrziu); fragmente din cîntece pe care le-am uitat şi citate răzleţe din Wilde, Orwell ori Dino Buzzati. Grosul îl reprezintă însă tentative de poezii, unele moarte în faşă, altele ajunse un draft aproape decent, schiţe, idei, combinaţii de cuvinte pe care simţeam nevoia să le pun pe hîrtie pentru vreo scriitură viitoare. Penibile, inevitabil înduioşătoare. Pe lîngă ele, cîteva file de pseudojurnal, doldora de introspecţii, mici bucurii şi mari tristeţi, care acum mă amuză.
Carnetul cel alb e subţiratec şi îngust, are spirală metalică şi înveliş de plastic. „Je suis sous le charme“ – declamă coperta unu, şi realmente a fost un coup de foudre de cînd l-am luat din raft. Încape într-o palmă, în buzunarul de la blugi ori în compartimentul de chei al poşetei, şi începe cu notiţe luate pe fugă după vizionarea de presă a Paranoid Park. Se înşiră, la rînd, Hellboy 2, Nunta mută, Milk, Slumdog Millionaire, Revolutionary Road, Les plages d’Agnes, minicronici de TIFF, cîteva chestii plicticoase de pe la varii conferinţe de presă. Traseul premierelor din cinematografele româneşti, de-a lungul cîtorva ani, rezumat la cîteva impresii notate în grabă pe colţuri de masă ori în autobuz, cît să nu uit ce-am simţit, litere înghesuite ordonat ori lăbărţate fără jenă, cerneluri albastre, roşii sau verzi. Printre ele, numere de telefon necunoscute; orarul muzeelor din Viena; adrese de hotel din Veneţia; liste de cumpărături pentru un Revelion de mult trecut; adrese de site-uri cu lucruri artsy; scenarii pentru e-cards, din epoca în care mă visam copywriter.
Scriu toate astea pe un laptop. La capul patului stă de pază o tabletă. Am mereu alături telefonul, pe care îmi iau notiţe în mesaje draft şi unde există Wordpress, Facebook, Tumblr. Dar nu mai există emoţia în faţa paginii goale, gestul reflex prin care scoteam cu dinţii capacul de la pix, ştersăturile – martor al ezitărilor dintre cuvinte, urmele de cafea, de vin sau de portocale care să-mi confirme că peste acele foi a trecut şi viaţa mea. Carnetul cel alb şi carnetul cel negru aşteaptă, de ani buni, să revin cu lirisme ieftine, impresii de călătorie ori nume pe care să se depună praful. Aşteaptă degeaba, o ştiu şi eu, o ştiu şi ele. Ne vedem din ce în ce mai rar, şi-atunci nu mai avem ce să ne spunem; ne despărţim timid de fiecare dată, cu singurele vorbe care ne-au mai rămas: „Adio, dar rămîn cu tine.“
Adela Marcov este business analyst la o companie de consultanţă în management şi IT, autoare a blogului www.boladenieve78.wordpress.com.