„Dorinţa evreilor de a supravieţui s-a dovedit mai puternică decît dorinţa altora de a ne distruge“
M-am născut într-un oraș extraordinar și mereu m-am considerat binecuvîntată pentru acest fapt. Ierusalimul, un loc al contrastelor, al poveștilor și al speranței, m-a învățat mai mult decît aș fi crezut posibil despre moștenire, coexistență și diversitate, iar pentru asta îi sînt recunoscătoare.
Copilă fiind, mă lăsam adesea purtată de freamătul străzilor colorate și mă pierdeam printre mulțimile de locuitori a căror mișcare browniană făcea orașul să vibreze. Dar mereu am simțit că, deși m aș fi pierdut, nu aveam motive să-mi fie frică. Eram acasă.
Însă nu întotdeauna a fost astfel. Istoria s-a dovedit a fi puțin îngăduitoare cu noi, evreii. Am îndurat secole de exil, opresiune și necazuri. Totuși, dorința noastră arzătoare de a ne întoarce acasă a rămas nemișcată și, în adîncul inimilor noastre, o mantră a continuat să răsune: „De te voi uita, Ierusalime, fie ca mîna mea dreaptă să-și piardă destoinicia.“
Secole înainte de stabilirea statului modern Israel din 1948, evreii începuseră să revină treptat în patria lor și să o reconstruiască. După două milenii, pribegia noastră ajungea la final; eram înapoi acasă.
Odată cu obținerea independenței, am îmbrățișat atît părțile bune, cît și pe cele rele; am salutat sprijinul celorlalte națiuni, dar ne-am confruntat și cu amenințările și luptele îndreptate să ne distrugă țara, o constantă și în ziua de astăzi. În ciuda vicisitudinilor, ne-am continuat traiul, am readus la viață vechea noastră limbă, ebraica, și am creat un leagăn pentru aceia dintre noi care încă se aflau printre străini, cu dor de casă.
Planul de Partiție din 1948, acceptat de partea evreiască, respins de cea arabă, a pogorît un zid între noi și vecinii noștri, precum și o divizare foarte strictă. Ierusalimul, eterna noastră capitală, era un oraș fragmentat între vestul israelian și estul iordanian, unde evreilor și creștinilor deopotrivă li s-a suspendat accesul la locurile sfinte.
Ajunseserăm atît de aproape de nucleul ce ne definește ca popor și ca religie, Muntele Templului și Zidul Plîngerii și, totuși, eram atît de departe. Dorința din inimile noastre era vie, dar resemnarea asigura pacea.
Din copilăria mea, îmi amintesc cum bunicii au fost alungați din casa lor, aflată în zona de sub control arab. De asemenea, îmi revine în minte imaginea tatei, care obișnuia să mă ducă la ultimul etaj al unei clădiri înalte, pentru a putea vedea, peste zid, locurile noastre sfinte.
Fără îndoială, 1967 a fost un an al deciziilor dificile și al provocărilor. Viața sub amenințarea constantă a vecinilor noștri ostili era nu doar o realitate, ci și o conștientizare tragică a faptului că orice viitoare luptă cu care ne vom confrunta va avea ca miză supraviețurea noastră.
Războiul de 6 zile a fost o astfel de circumstanță. Îmi amintesc și acum; atacurile au venit din toate părțile, cu putere maximă. Pe atunci eram elevă, iar în timpul orelor auzeam bombardamentele. Unul dintre obuze ne-a lovit chiar casa. Eram o copilă, într-adevăr, dar puteam citi tensiunea și incertitudinea de pe fețele celorlalți.
Dorința noastră de a supraviețui s-a dovedit însă mai puternică decît dorința altora de a ne distruge. Din fericire pentru noi, David se luptase cu Goliat și acesta fusese înfrînt încă o dată.
Noi, evreii, avem o zicală populară: „Anul viitor, la Ierusalim!“ Mă întreb cîți dintre noi credeau că vor vedea vorbele acestea transformîndu-se în realitate...
După ani de speranță, Capitala noastră fusese reunificată. Fiecare avea dreptul binemeritat de a merge pe urmele Regelui David, ori să viziteze locurile în care Iisus Hristos și-a împărtășit înțelepciunea, în urmă cu două milenii.
Ierusalimul este un loc al contrastelor, al poveștilor și al speranței, după cum spuneam în introducere.
Reîntregirea acestuia din 1967 a adunat sute de mii de evrei, musulmani și creștini, care coexistă, bucurîndu-se de libertatea de a-și practica religia și de a vizita locurile sfinte. Este un creuzet al minților cu spirit întreprinzător. Un melanj al tradiționalului și al modernului. Este epicentrul acestei lumi.
Privind către viitor, poate fi dificil să anticipăm ce ne rezervă acesta. Ceea ce știm cu siguranță, totuși, e că în sufletele noastre avem o nouă dorință care ne ghidează pașii, iar aceasta este cea pentru o zi de mîine cu pace și înțelegere.
Tamar Samash este ambasador extraordinar și plenipotențiar al Israelului în România.
Foto: wikimedia commons