Domnul Tudor de la Administraţia Financiară
Era un sfîrşit de decembrie umed şi bezmetic. Lumea alerga fără noimă dintr-un loc în altul, iar la poştă se stătea la coadă cu orele. Primisem acasă un mandat. Îmi venea să amîn pînă după sărbători ridicarea plicului, dar ceva, ca un bîzîit enervant de muscă, nu-mi dădea pace. Am făcut vreo două încercări nereuşite, dar la a treia, am ieşit victorioasă, după vreo trei sferturi de oră de aşteptat, cu plicul de la ANAF în mînă. L-am deschis şi am citit hîrtia dinăuntru la lumina farurilor şi a ghirlandelor de Crăciun de pe Magheru. „Somaţie“, „Executare silită“ şi o sumă de vreo trei ori mai mare decît ştiam că datoram statului din veniturile mele de drepturi de autor. Mă uitam la plicul ăla şi simţeam cum îmi creşte furia. Cum încep să-mi curgă lacrimile. În primul rînd, de enervare, pentru că mi-era imposibil să cred că aş putea rezova problema repede şi pe cale amiabilă.
A doua zi m-am înfiinţat la sediul de pe Strada Roma al Administraţiei Financiare de care aparţin. Mi-a deschis uşa o cerşetoare care îşi făcuse acolo punct de lucru. M-am gîndit că frigul îi paralizase orice urmă de pragmatism, altfel cum ar fi putut să creadă că pe oamenii aceia posomorîţi şi trişti, care plecau de acolo scuturaţi de bani, îi mai apucă mărinimia?
Mă rog, treaba ei, mi-am zis, dar cumva întîlnirea aceea mi s-a părut un semn bun. Nu eram singura pierdută în spaţiu. Am bătut la uşa unde ar fi trebuit să fie inspectorul care se ocupa de strada mea. Din păcate, programul se terminase. Dar, totuşi, am încercat. Un cioc-cioc n-a omorît pe nimeni. A scos capul un domn politicos, care m-a întrebat cu ce poate să-mi fie de ajutor. I-am zis cît am putut eu de logic că am o problemă, aş vrea s-o descurc şi să nu o trag după mine în anul care urma să vină. Mi-a cerut adeverinţele cu care venisem, s-a uitat pe ele, a verificat şi ce primisem de la ei şi mi-a promis că o să mă ajute a doua zi şi o să dăm de capăt situaţiei. Nu m-am liniştit pe deplin, dar cumva vocea fermă a domnului inspector m-a făcut să plec mai calmă.
Am revenit la domnul Tudor, aşa cum stabiliserăm. Era ultima vineri lucrătoare din an, iar pe mine aveam senzaţia că o să mă înghită toate milioanele alea de dosare, de hîrtii şi de cifre din încăperea în care mă aflam. Inspectorul financiar din faţa mea nu se grăbea. A luat şi a comparat situaţia mea din scripte cu cea din computer. Am avut noroc, sistemul informatic funcţiona în ziua respectivă.
Omul din faţa mea mi-a explicat că pur şi simplu fişa mea fiscală s-a pierdut. Şi că, din cauza asta, m-am trezit cu suma restantă. A luat-o pas cu pas. A umblat cu mine pe la alte birouri să-mi anuleze somaţiile, dobînziile şi alte penalizări la nişte sume greşite. A refăcut tot ce trebuia, mi-a spus cît trebuie să plătesc, ceea ce ştiam şi eu, aşa că m-am dus la casierie fericită.
Domnul Tudor m-a salvat atunci. Cu următoare fişă fiscală mi-a zis să merg direct la el, ca să nu mă mai trezesc cu vreun pocinog. Ceea ce am făcut. Anul ăsta stau liniştită.